Noi nu suntem urmașii Romei (I)

columna-lui-Traian
Columna lui Traian, Roma | sursă foto: percep.ro

Înainte de toate vreau să fiu onest, declarându-vă că o chezăşie a tuturor ipotezelor pe care le voi desfăşura în faţa dumneavoastră… nu există.

Oricând o nouă descoperire, o nouă interpretare poate infirma una sau alta dintre ele. Eu nu pot să afirm decât că în tot ceea ce urmează nu am introdus nici o ipoteză de care personal să nu fiu convins. Vă spun aceasta din convingerea că cititorul nu trebuie înşelat, nu trebuie lăsat să creadă că ştiu mai mult decât ştiu în realitate. Cititorul nespecialist are dreptul să cunoască limitele actuale, reale ale cunoştinţelor noastre despre trecutul ţării în care ne-am născut şi căreia îi vom aparţine întotdeauna, indiferent pe ce meleaguri ne-a călăuzit destinul. Astfel, puteţi să vă simţiţi invitaţi în a vă folosi de “prezumţia de nevinovăţie” referitor la acest articol conducând la o “estompare a necredinţei” alături de părerea dumneavoastră personală.

Cu ani de zile în urmă, pe vremea când eram elev în cursul elementar, în cartea noastră de Limbă Română ne era spus şi de “puţina” influenţă latină în vocabularul român alături de cea “copleşitoare” slavă. A fost poate pentru prima oară când am simţit că… nu eram de acord cu ceea ce era “scris în carte”.

Fusesem obligat, împreună cu toţi ceilalţi elevi, încă din clasa a patra elementară să “studiez” limba rusă, iar din clasa a cincea, limba franceză şi astfel am descoperit multe cuvinte româno-franceze şi nici unul româno-rus! Ghinionul “gânditorilor” de atunci erau şi cântecele italiene care pătrundeau peste tot în România şi ale căror cuvinte sunau atât de apropiate de ale noastre, încât teoria “slavonă” a originii noastre apărea ridicolă chiar şi pentru un copil din cursul elementar.

Cu trecerea anilor, procesul de rusificare a românilor a mai scăzut în intensitate, iar eu ajunsesem în ultimii ani de liceu.

De data aceasta lucrurile se întorseseră cu 180 de grade şi acum învăţam despre ocuparea Daciei de către romani şi cum ne trăgeam “noi” din “ei”, ba dintr-unii, ba dintr-alţii, ba chiar direct din cei “doi bărbaţi”: Decebal şi aşa-zisul nostru străbun Traian. Nu ştiu care este părerea Dvs., dar eu personal nu am încredere în aceşti “lingvişti” şi “istorici” gata să ne transforme istoria noastră în funcţie de interesele lor personale ori scopurile politice urmărite de “stăpânii” lor, aşa cum se întâmplă şi astăzi în Moldova de peste Prut, Bucovina şi Ţinutul Herţei, unde populaţia română majoritară a fost odată deportată în Siberia, un alt eşec în încercările de rusificare făcute împotriva majorităţii. Azi lor li se spune în permanenţă că vorbesc o limbă diferită, “moldovenească”, de origine slavă, teorie pe care mulţi… o şi cred.

Dar să nu-i uităm pe prietenii noştri, grecii, care le spun fraţilor noştri aromâni că ei de fapt sunt greci, că Macedonia a fost, este şi va fi Grecia, iar Alexandru Macedon a fost… un grec!???

În perioada în care am fost student la medicină am fost invitat să-mi petrec câteva săptămâni din vacanţa de vară la Târgu-Mureş, la invitaţia unui coleg şi prieten ungur, în casa căruia am găsit o carte scrisă în limba română, singura de altfel: Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, probabil cel mai fantastic scriitor al istoriei românilor, ocazie cu care mi-am schimbat cu 180 de grade noţiunile de “istorie a românilor” acumulate în şcoală.

Revenind la istoria şi limba română şi la contradicţiile acestora cu logica… voi face uz de versurile unei poezii scrise de V. Băjenaru şi care mi-a parvenit prin curtoazia unei persoane din New York:

Ce limbă vorbeau dacii, azi nimenea nu ştie!…

Căci pe atunci săracii n-aveau creion, hârtie,

iar vorbele nescrise, precum se ştie… zboară,

Argumentând ne zise, cândva, o profesoară.

Lingviştii socotiră, mai cu luare aminte,

Şi în final găsiră vreo 7-8 cuvinte

Ce par a face parte, chiar din limbajul trac!

Dar, deşi-i scris în carte, cu asta nu mă-mpac.

Păi stai şi ia aminte, de cumva e posibil,

Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?…”

Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este: ce limbă vorbeau geto-dacii (pelasgii = tracii)? Iar răspunsurile nu pot fi decât două, dintre care avem de ales unul: vorbeau o limbă diferită de cea a cuceritorilor şi în consecinţă au fost nevoiţi să-şi însuşească latina după ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către legiunile împăratului Traian în 106 A.B., ori limba populaţiei autohtone a Daciei era asemănătoare cu latina, astfel încât nu a fost necesară învăţarea altei limbi.

Revenind la poezia lui Băjenaru, oare să fie adevărat că tot ce ne-a rămas de la străbunicii noştri geto-daci să fie numai 7-8 cuvinte?…

Anii trec, lumea se schimbă, iar astăzi avem aşa-zisa “Arheologie Lingvistică” şi descoperim că lingvistica, istoria, nu au fost până acum nimic altceva decât defilee de erori (vezi şi Shakespeare cu a sa Comedia Erorilor). De 200 de ani, de când un oarecare W. Jones (1786) a intuit şi afirmat provenienţa sanscritei, elinei şi latinei dintr-o “limbă mamă”, numeroase minţi “strălucite” au încercat să reconstruiască această limbă “matcă”, generând două teorii care susţin două origini: limba indo-europeană pe de o parte şi limba ariană pe de altă parte, localizată undeva în Europa Preistorică.[i]

Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles, California, spune: “România este vatra a ceea ce am numit ‘vechea Europă’, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din epocile Bronzului şi Fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană, făcând imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.”[ii]

Spaţiul Carpato-Dunărean este una dintre puţinele zone ale Europei care nu au fost afectate direct nici de calota glaciară, nici de cea alpină, rămânând în cea mai mare parte zona cu condiţii de vieţuire atât pentru om cât şi pentru animalele şi plantele ce-i asigurau traiul, deşi pe înălţimi s-au format gheţari în câteva masive muntoase: Rodna, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Cidrel, Parâng, Retezat.

Astfel, cercetări fără reproş de la Universitatea din Cambridge au stabilit că singurul “spaţiu” care corespunde condiţiilor din vechea literatură Vedică este cel Carpatic şi sub titulatura “Ancient Indian”, plasează faza primară a culturii Vedice la noi. După învăţaţii englezi (şi nu români), cetatea Carpatică face parte din “habitatul primitiv al arienilor”.[iii]

De la teoria dezvoltată de englezi să ne întoarcem la poezia lui V. Băjenaru:

Istorici de-asemeni la Roma au găsit

Legenda acelor gemeni ce Roma a uimit:

Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;

Din ei, spune legenda, românii s-au născut!…”

Povestea idilică a celor doi gemeni găsiţi pe apa Tibrului de o “lupoaică” sigur că ne-a impresionat, în special când ni se spune că şi “noi” am fi un fel de urmaşi ai lor.

Dar chiar să fim mândri de aceasta?

Să încercăm să vedem această istorioară cu alţi ochi: Rhea Silvia, fiica lui “Numitorul” Rege de Alba Longa şi totodată o vestală virgină din templul lui Marte (Zeul Războiului) a rămas gravidă “din senin” cu zeul Marte şi a născut doi gemeni pe care unchiul ei Amulius (care pare a nu fi crezut minunea cu zeul) i-a renegat dând ordin servitorilor să-i arunce pe bastarzi în Tibru. Coşul cu copii este găsit de o lupoaică, termen folosit pe atunci pentru femeile de moravuri uşoare. Aşa că apare mult mai plauzibil că o astfel de persoană i-a salvat pe gemeni, iar ciobanul Faustulus i-a crescut. Fanteziile cu Zeul Marte nu le-a crezut nici unchiul nefericitei, de ce ar trebui să le credem noi? Credeţi că noi, românii, ar trebui să ne căutăm o astfel de … origine trivială?…

Pe daci îi ocupară acei viteji romani

Şi i-a-nvăţat latina în cam 100 ani!

Că dacii învăţară latina aşa uşor,

Vezi, asta nu mă miră şi zis-am: ‘Bravo lor!’

Dar că-şi uitară limba, vocabular întreg

Vezi domnule, eu asta nu pot s-o înţeleg!

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,

Că îşi mai schimbă portul, ar fi niscai temeiuri…

Dar că îşi uită limba, exemplu nu-i sub soare,

Dacât acele cazuri, când un popor… dispare!”

Legiunile armate romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei (14%) şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de exact 165 de ani (106 A.D. – 271 A.D.). La ei acasă, în Peninsula Italică avem şi astăzi dialecte precum cel toscan, lombard, calabrian ori sardinian care-i fac să nu se înţeleagă între ei. Mai mult, sutele de alte dialecte din Italia (se estimează că ar exista circa 150) dovedesc că Peninsula Italică nu a fost “romanizată” acasă la ea. Astfel cum se explică “romanizarea” noastră de către cuceritori Daciei?

Cum să ni-i închipuim pe ţăranii daci, locuind prin văi şi munţi, dealuri şi păduri, repezindu-se să înveţe latina?… si nu numai ei, cei din teritoriul ocupat de romani, dar şi dacii liberi care reprezentau 86% din populaţia ce trăia în restul Daciei neocupată de romani.

Cum vă închipuiţi că ţăranii daci care nu aveau nici texte, dicţionare, profesori, caiete sau creioane, au putut învăţa atât de bine latineşte încât au realizat cea mai unitară limbă latină cunoscută, pe care latinii înşişi nu au fost în stare s-o realizeze nici măcar la ei acasă, în Peninsula Italică (până azi când au la dispoziţie un regiment de cărţi de gramatică şi materiale audio-video)?

Nu am dreptate să mă revolt împotriva profesorilor care se mulţumesc să se rezume la ceea ce au învăţat sau n-au învăţat în tinereţea lor, împotriva celor care din interese geo-politice încearcă să bage în capul generaţiilor acestui secol că avem o altă limbă şi o altă origine decât cele evidente şi reale?

De ce să acceptăm transmiterea neştiinţei prin învăţământ?

O situaţie similară cu cea din “Italia-Mamă” în privinţa numărului de dialecte populare se întâlneşte şi în alte ţări ale Europei: Franţa, Spania, Marea Britanie şi Germania, în care locuitorii comunică între ei prin intermediul limbii literare învăţate în şcoală, cea vorbită acasă făcându-i de neînteles pentru co-naţionalii lor situaţi în alte colţuri ale ţării.

Numai în România situaţia este fundamental diferită, toată populaţia ţării este capabilă să comunice prin limba însuşită de mic copil în familie. Totodată limba deprinsă acasă nu este diferită de cea învăţată la şcoală…


[i] Gabriel Gheorghe, “Lingvistica, Istoria… defilee de erori”, în Getica, 1-2/1992, p. 35.

[ii]. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, pp. 49 şi 296. Cf. Gabriel Gheorghe, “În vechime Franţa a fost românofonă”, în Getica, 1-2/1992, pp. 15-29.

[iii]. E.J. Rapson (Ed.), The Cambridge History of India, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1922, vol.I, pp. 65-76. Cf. Gabriel Gheorghe, “În vechime Franţa a fost românofonã”, în Getica, 1-2/1992, p. 25.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here