Istorie reconstituită, istorie trăită

O valoroasă “genealogie monografică” de dr. Emil Olteanu

O elegantă tipăritură intitulată Satul Râncăciov-Negoieşti din Dîmbovița şi Neamul Oltenilor de pe aceste meleaguri, de dr. Emil Olteanu, a apărut de curând la Editura Karta Graphic din Ploieşti. Vom începe prin a elogia înfăţişarea acestei cărţi care însoţeşte textul cu grijă dispus în pagină (tehnoredactare Tatiana Maria Avram-Cazacu), cu numeroase fotografii, facsimile, hărţi (unele având o vechime ce se numără cu deceniile). Pe scurt, un material iconografic cu trudă cules de pe unde se afla risipit şi nu o dată pe cale să dispară în vâltoarea şi nepăsarea vremurilor. E o bucurie din toate punctele de vedere să vezi cum astăzi, când societatea noastră este cuprinsă de trepidaţia unui nebulos viitor care nu ştim cum ar trebui să fie, când uitarea a devenit o adevărată virtute, sunt oameni care unind competenţa cu dăruirea fără margini sapă la rădăcinile ”vremurilor”, aducând în lumina zilei de azi ”clipe de viaţă” autentice confirmate de graiul ”actelor” din cele mai diferite, însoţite de mărturii al căror farmec stă tocmai în faptul că cei ce-şi deapănă amintirile nu fac literatură. Domnul Emil Olteanu a pornit la drum investigând ceea ce istorici şi cercetători au descoperit şi au pus în lumină. La p. 274 citează numele profesorilor Radu Gioglovan şi Gabriel Mihăescu, care ”în anul 1960” au scos la lumină ”vestigii istorice” din zona comunei Dragomireşti. Îmi amintesc de cei doi istorici, foarte tineri în acea vreme, care ne-au însoţit, în anul 1961, eram împreună cu Dan Hăulică şi Ion Dodu Bălan pe meleagurile târgoviştene. Am admirat de atunci competenţa istorică, bucuria cu care vorbeau despre munca lor pe tărâmul arheologiei locale… Asemenea oameni pasionaţi, dăruiţi muncii lor, merită să fie amintiţi pentru tot ce au împlinit pe tărâmul cunoaşterii trecutului românesc.

Domnul Emil Olteanu a pornit de la hârtiile pe care le-a consultat, descifrat şi le-a pus în legătură. Nu sunt doar acte curente de administraţie, ci tot ce este grăitor pentru starea socială, morală, pentru relaţiile interumane din acele vremi cum este scrisoarea de la pp. 34-35 adresată de moşnenii panduri din Albeşti (Gorj) biv-vel logofătului. Genealogiile, însoţite de fotografii, care ne dau o imagine concludentă asupra evoluţiei ţinutei vestimentare, componentă a stadiului civilizaţiei, a evoluţiei gustului individual şi public. Tot ce a fost cules din sursele cele mai diferite şi se află în paginile acestei cărţi reprezintă nu numai o sursă de informaţii pentru istorici, sociologi, economişti, ci ne trimit cu gândul la starea socială a vremurilor trecute. Maria, căsătorită în 1889, ”a fost dată la şcoală”. Dar cum şcoală ”nu există decât la Ungureni”, ”a trebuit să meargă pe jos”. Cu toate acestea, erau femei precum ”Naşa Maria”, care ”citea curent cărţi şi chiar ziare şi reviste”, având şi opinii politice.

Ca o paranteză, trebuie să spunem că la noi femeile au votat pentru prima oară la 19 noiembrie 1946. Şi în sat sunt decese nelămurite: ”circulă svonul”, spune autorul volumului despre moartea cuiva în 1969. Avem informaţii despre locuinţa unor membri ai acestei familii. Adevărate tragedii ascund notaţii lapidare precum cea de la p. 69 legată de Ştefan Olteanu, căsătorit cu Ilinca. Aceştia au avut ”multe fete, toate decedate prematur”. N-am putea măcar cita toate capitolele volumului, unul mai interesant şi mai grăitor decât altul. Dar deosebit de interesante sunt cele privind rolul cultural pe care l-a avut biserica în dezvoltarea învăţământului românesc, arhitectura şi arta clădirilor bisericeşti, starea drumurilor, procesele pentru pământ, resursele naturale şi ocupaţiile sătenilor care din ce în ce mai mult îşi găseau de lucru în alte părţi ale ţării. „Exodul rural” începuse încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea să devină o realitate.

După cum un soi de transhumanţă modernă sat-oraş era evidentă. De cele mai multe ori, oamenii de la ţară nu aşteptau intervenţia statului, care deseori nici n-ar fi venit, ci ridicau „cu mâinile lor” nu numai case de locuit, ci şi instituţii publice.

Nu ne putem, bineînţeles, opri asupra tuturor capitolelor atât de bogate în informaţii şi interpretări. Toate merită o analiză minuţioasă, deoarece domnul Emil Olteanu nu este doar un neobosit căutător de acte şi documente, ci le interpretează şi le situează în toate conexiunile istorice şi geografice. Să ne oprim, în câteva rânduri, la capitolul 10, „Satul Priseaca şi bunicii din partea mamei”, care porneşte de la „Originea cuvântului Priseaca”, unde se mai întâlneşte toponimul pe cuprinsul ţării şi trage concluzia că „marea majoritate a satelor erau adiacente unor drumuri importante la acea vreme”, analizează şi aduce precizări hărţii din 1791, urmăreşte atestarea documentară, ca apoi să analizeze evoluţia nucleului populaţiei din satul Priseaca, evoluţia populaţiei. Înfăţişează litigiile „privind cotropiri de terenuri şi tăieri ilegale din pădurile de pe moşie” (am putea avea unele sugestii pentru ce se întâmplă sub ochii noştri pe acest tărâm!), se oprește asupra istoricului şcolii, la început „procesul de învăţământ a avut loc într-o locaţie improvizată probabil într-o casă a unui localnic.” Mama autorului mergea cinci kilometri până la şcoală. Şi asta în 1935.

În 1910, un binefăcător „se oferă să cumpere teren… şi să suporte cheltuielile pentru construcţia localului de şcoală”, care începe în 1912 şi este recepţionată în… 1937!

Cam în aceeași vreme se construiește și ceea ce s-a numit Vila Blaymayer „firmă apropiată Casei Regale” (C. Blaymayer fusese adus în România de Carol I). Dar pe la 1960 era deja o ruină și „ ruinarea a continuat, urme mai fiind vizibile și în 2014”.
Acest impresionant volum în care documentele prind viaţă se încheie cu ”Monografia satului Ungureni. Comuna Ungureni, Plisa Dragomireşti”, întocmit de Stancu N. Georgescu, învăţător gradul II Ungureni, 1942.

Ca fiu de învăţător, l-am citit cu un sentiment de melancolie. De ce? Învăţătorii care, conform legiuirilor din acea vreme, voiau să acceadă (precum Stancu N. Georgescu sau tatăl meu) la gradul I trebuiau să alcătuiască o monografie a comunei unde îşi desfăşurau activitatea. Era o prelungire a ”anchetelor sociale” pe care Dimitrie Gusti le iniţiase. Acum învăţătorii duceau mai departe ideea şcolii de sociologie românească. Acordarea gradului cel mai înalt avea în vedere nu numai înzestrările didactice, ci şi pe cele de cercetător al locului în care îşi defăşura activitatea, cunoaşterea vieţii lui din trecut şi din momentul redactării monografiei. Învăţătorul Stancu N. Georgescu, în introducerea monografiei, atinge un punct dureros: ”lipsa actelor oficiale, a datelor precise care să oglindească trecutul acestui sat”.

Dar ceea ce aş vrea să subliniez este constatarea harnicului dascăl, care are o valoare de mărturie dureroasă asupra locului pe care îl ocupa şcoala în acea vreme. Repet, monografia e scrisă în 1942, la practic jumătatea secolului XX. Din cele arătate mai sus, Genealogia monografică alcătuită cu atâta acribie de dr. Emil Olteanu nu interesează doar pe cei ai căror strămoşi s-au născut și au trăit aici, contribuind prin munca lor anonimă la ridicarea unei vieţi autentice româneşti, nu interesează doar pe cei ce-şi caută şi îşi află aici rădăcinile pentru că viaţa lor s-a împlinit în alte părţi, ci reprezintă o mărturie preţioasă pentru a înţelege istoria poporului nostru aşa cum a fost. Şi m-aş rezuma aici la realitatea pe care toate documentele incluse aici, toate mărturiile o aduc la lumină, şi anume ce a însemnat pentru această ţară, pentru progresul ei, pentru oamenii ce trăiau, munceau şi sufereau aici. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ”binefăcătorul tuturor oropsiţilor de soartă”, cum îl numeşte învăţătorul Stancu N. Georgescu.

Filele acestei cărţi binevenite reprezintă o dovadă a locului pe care l-a avut Alexandru Ioan Cuza în istoria României, cel care prin reformele sale a revoluţionat din temelii sistemul oligarhic învechit, reacţionar, care nu ţinea seama de viaţa celor mulţi, aflaţi într-o stare economică degradantă. Demers pentru care a fost detronat, luând calea exilului.

Cartea domnului dr. Emil Olteanu reprezintă un lăudabil act de cultură care ar trebui să fie o pildă pentru toţi cei ce îşi iubesc ţara şi trecutul ei.

Valeriu Râpeanu
Senior Editor
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here