Valoarea unei opere nu este sinonimă cu notorietatea

foto: statepress.com

De mult timp mă preocupă un aspect care a fost sesizat, fără îndoială, şi de alţii, însă nu ştiu în ce măsură pot fi stabilite cu exactitate cauzele acestui fenomen. Anume, se poate constata că cele mai cunoscute opere ale unor artişti celebri nu sunt întotdeauna şi cele mai valoroase (lucru care se poate observa indiferent de perioada sau epoca la care se face referire).

Pentru că totuşi unii autori rămân cunoscuţi datorită capodoperelor, şi asta nu se poate nega, voi încerca să exemplific, conform unor păreri proprii, dar şi culese de la alţii, cele afirmate anterior.

Toată lumea îl cunoaşte pe celebrul regizor Alfred Hitchcock, desigur, pentru întreaga sa operă, dar cei mai mulţi îi asociază numele cu thriller-ul ”Păsările” sau cu ”Psycho”. Deşi mă raliez ideii că ”Psycho” este o capodoperă a cinematografiei mondiale, şi posibil cel mai bun film al maestrului suspansului, poate că în loc de ”Păsările” ar fi fost mai potrivite ”Vertigo” sau ”Rebecca”, de exemplu. De asemenea, e greu să alegi un film al lui Ingmar Bergman ca fiind ”cel mai bun”, fiindcă majoritatea sunt de excepţie, însă mulţi atunci când spun ”Bergman”, spun ”Fragii sălbatici”. Este un film de referinţă, dar personal văd ”A şaptea pecete”, ”Tăcerea” şi ”Izvorul fecioarei” peste acesta.

Apoi, Vladimir Nabokov este, probabil, cel mai cunoscut ca autor al ”Lolitei”, creaţie care a avut şi mai multe adaptări cinematografice, dar pare evident că opere precum ”Invitaţie la eşafod”, ”Darul” sau ”Foc palid” au o valoare literară superioară. Henry Miller este celebru pentru unele creaţii în care predomină erotismul, dar adevăratele profunzimi le atinge în creaţii ca ”Ochiul cosmologic” sau ”Înţelepciunea inimii”.

Ba chiar am luat cunoştinţă de opinii potrivit cărora ”Luceafărul” (indubitabil, cea mai cunoscută scriere eminesciană) nu ar fi şi cea mai valoroasă. Personal, o consider foarte bună, dar nu ştiu dacă e mai bună decât ”Mortua est”, de exemplu.

Probabil că unele cărţi sau filme se vând foarte bine, şi astfel devin automat şi cele mai cunoscute titluri ale unor autori, sau înregistrează un mare succes de public, şi astfel rămân ca fiind cele mai cunoscute.

În orice caz, opera unui autor trebuie studiată în profunzime, şi chiar dacă nu reuşim să facem întotdeauna acest lucru, din lipsă de timp, nu îl putem judeca pe cel asupra căruia ne oprim doar după operele cele mai cunoscute.

„Inimi cicatrizate”, premii doar pentru decoruri, imagine şi costume. Aferim!

Un fapt asemănător mi s-a întâmplat şi vizionând câteva dintre filmele regizorului român Radu Jude, cunoscut în special pentru premiatul şi aclamatul ”Aferim!”, anume ”Ţara moartă” şi ”Inimi cicatrizate”. În privinţa ultimului, mi-am permis o părere personală, pe care o redau în continuare:

Cu toată sinceritatea, miracolul s-a produs, adică am avut de ales între acest film şi unul străin (potenţial bun) care se difuza la aceeaşi oră, pe canalele tv, şi am preferat filmul românesc, al cărui debut m-a intrigat şi m-a captat. E drept şi că îmi propusesem de mai mult timp să îl văd. Apoi, aşa cum ”Restul e tăcere” mi se pare cel mai bun film al lui Nae Caranfil, ”Inimi cicatrizate” este fără îndoială cel mai bun film al lui Radu Jude şi nu înţeleg vâlva creată în jurul filmului ”Aferim!”, care este (scuzată fie-mi francheţea) o peliculă supraevaluată, iar ”Inimi cicatrizate”, deşi am auzit vorbindu-se despre el, parcă ar fi într-un con de umbră (a luat nişte premii, dar mai puţin importante). Punctele forte ale acestui film, care ne provoacă la o meditaţie amară asupra condiţiei umane, în special cu referire la cei mai puţin norocoşi, bolnavii incurabil şi cei atinşi de diferite maladii cumplite, sunt crearea unui cadru, zic eu, foarte bine construit regizoral, interpretarea bună a actorilor (m-a surprins prestaţia remarcabilă a tânărului Lucian Teodor Rus), inserarea inspirat aleasă a unor citate din Max Blecher (citatele cu alb pe fond negru îşi au rolul lor în scenariul filmului şi nu sunt doar puse la întâmplare) şi ridicarea unor probleme de existenţă. Boala şi moartea nu pot fi acceptate şi nici explicate mulţumitor, filosofic vorbind, dar le putem înfrunta cu curaj şi uneori cu umor. Pe alocuri, Emanuel îmi aminteşte de Ramon din ”Mar Adentro”, de Amenabar. Povestea e diferită, dar are rădăcini comune. Atmosfera este morbidă, kafkiană, dar nu avea cum să fie altfel, şi chiar îmi doream să văd o replică românească la alte filme pe teme similare. Jude reuşeşte să facă un film de artă, dar are şi câteva momente care strică ansamblul: unele trivialităţi şi scenele de sex care nu mi se păreau necesare, ba chiar pot părea uşor caraghioase raportate la ansamblu, plus tentativa uneori grosieră de a discredita nume celebre ale culturii româneşti. Acestea mi-au creat un gust amar, indiferent de convingeri politice sau de altă natură, atacul mi s-a părut deplasat. În ansamblu, însă, am fost foarte mulţumit, e o realizare remarcabilă, cu iz de peliculă care chiar ar merita un premiu important, dacă sărim peste aspectele negative menţionate (aşa cum le-am văzut eu, cel puţin).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here