Un deceniu de la Întronizarea Preasfinţitului VINCENŢIU ca Episcop titular al Eparhiei Sloboziei şi Călăraşilor

Răsfoind splendidul album-document „O biserică luptătoare şi rugătoare”

Când s-au împlinit zece ani de rodnică şi dăruită păstorire în Scaunul Episcopal al Sloboziei şi Călăraşilor de Preasfinţitul Vincenţiu, a ieşit de sub tipar ”albumul aniversar” menit să statornicească în memorie împlinirile unui deceniu de trudă duhovnicească ce şi-a revărsat binefacerile asupra obştei credincioşilor din aceste părţi de ţară românească.

Coordonatorul vrednicei de laudă realizări editoriale, preotul Manuel Rusu, încredinţează cititorii că nu sunt în faţa unui ”raport de activitate exhaustiv”, ci a tentativei – ne grăbim să adăugăm reuşită – de a reda cu obiectivitate câteva dintre evenimentele ce au marcat aceşti ani.

Noi, cititorii, ne facem o imagine a vieţii Episcopiei care ni se înfăţişează într-o relaţie de permanentă osmoză cu viaţa credincioşilor din aceste părţi de ţară.

Este, după opinia mea, cea dintâi şi cea mai preţioasă învăţătură a acestei cărţi. Răsfoind-o, avem posibilitatea să remarcăm modalităţile prin care Biserica Ortodoxă din acest Episcopat, aflat, cum spuneam, de zece ani sub vrednica şi înţeleapta oblăduire a Preasfinţitului Vincenţiu, şi-a extins aria prezenţei sale de la cei mai mici care fac primii paşi pe tărâmul receptării valorilor unei vieţi creştine, până la cei care au trecut multe praguri ale vieţii şi au trebuinţă de sprijinul sufletesc şi material, de cuvântul care alină şi îmbărbătează şi de o viaţă demnă în toate privinţele.

Criteriul cronologic ales de alcătuitorii albumului ne permite să vedem cum de aici au pornit şi s-au propagat în cercuri concentrice iniţiative menite să afirme criteriile unei vieţi în care principiile morale să conducă viaţa colectivă şi a individului.

Şi aici aş vrea să subliniez temelia istorică pe care se ridică faptele spirituale din acest deceniu ce ne sunt aduse la cunoştinţă.

Participând şi implicându-se în acele momente care au marcat istoria poporului român: de la ”anul comemorativ al Sfinţilor martiri Brâncoveni” care au fost în acelaşi timp ostaşi şi ziditori de cultură, imprimând un stil în istoria artei româneşti până la Centenarul Marii Uniri, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor a dovedit că Biserica Ortodoxă este una şi aceeaşi fiinţă cu trecutul neamului nostru semănat cu atâtea jertfe şi cu glorioase fapte. Dar în aceeaşi ordine de idei aş vrea să relev aici bogata activitate editorială care se referă la istoria protopopiatelor din partea locului sau a unor lăcaşuri monahale. Toate cerând o muncă intensă de cercetare, de scoatere la lumină a ceea ce a fost uitat şi de aşezare într-o perspectivă multilaterală a ceea ce s-a înălţat şi s-a creat între aceste ziduri.

Ne exprimăm – nu pentru prima dată – nemulţumirea că asemenea lucrări care apar pe tot cuprinsul ţării, tipărite în numeroase oraşe, nu-şi au răspândirea cunoscută. Cred că la treizeci de ani de la distrugerea vinovată a sistemului de difuzare, Ministerul Culturii şi Ministerul Învăţământului, care au în subordine marile biblioteci ale ţării, unde lucrează bibliografi de o înaltă competenţă profesională, ar trebui să iniţieze urgent realizarea unui repertoriu disponibil atât on-line, cât şi în formă tipărită, care să cuprindă informaţii complete despre tot ce apare în ţara noastră.

Cu regretul că nu vom putea nici cel puţin cita bogăţia manifestărilor menite să împământenească valorile moralei creştine în rândurile celor ce locuiesc aici, nici nu aş putea omite o direcţie, care nouă, celor din generaţia foarte vârstnică, ne-a trezit nostalgii sufleteşti. Din fotografiile cuprinse în album, din ceea ce ni se relatează pe parcursul expunerii reiese nobila acţiune pe care Episcopatul al cărui Întâi Stătător este Preasfinţitul Vincenţiu o duce în rândurile tineretului, începând – aşa cum am mai spus – de la cei mai mici.

Să ne oprim asupra unui singur domeniu: cultivarea cântului coral prin concursuri şi festivaluri aşa cum aflăm din textele şi fotografiile albumului.

Această binefăcătoare întoarcere la anii când, elevi fiind, cântam în corul Bisericii din satul natal, iar apoi când – în anul 1942 – am păşit pe porţile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi l-am avut profesor pe neuitatul Ioan Christu Danielescu, sub bagheta căruia am fost sopran şi mai apoi tenor în vestitul cor al Liceului ne-a trezit unele dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, adolescenţei şi tinereţii noastre. Dar nu numai melancolia care ne-a învăluit, ci credinţa că în aceşti ani şi pe această cale am învăţat ce înseamnă muzica religioasă pentru formarea sufletească a omului, pentru trăirea în înaltele sfere ale spiritualităţii.

Amintirile noastre până în 1948, când muzica a fost eliminată din şcoala secundară, iar cea religioasă prohibită, ţin în covârşitoare majoritate de momentele în care sub bagheta succesivilor profesori şi dirijori pe care i-am avut de-a lungul liceului am interpretat lucrările compozitorilor români şi străini. Acum, când vedem că vrednici păstori spirituali caută să adune pe cei tineri sub semnul înălţător al permanenţelor, nu ne putem decât bucura.

Sunt doar câteva gânduri ale unuia dintre cei care au citit aceste file cu satisfacţia întâlnirii unor fapte cu valoare de exemplu. Care sperăm să fie urmat şi permanentizat .

Valeriu Râpeanu
Senior Editor
DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here