Învăţământul obligatoriu şi societatea

elevi

Învăţământul obligatoriu urmează să dureze 15 ani. Va deveni obligatoriu liceul integral şi treptat se va generaliza grădiniţa. Până în 2020, la liceu vor deveni obligatorii inclusiv clasele a XI-a şi a XII-a, iar la grădiniţă va deveni obligatorie grupa mare. Grupa mijlocie va fi obligatorie până în 2023 şi grupa mică, deci toată grădiniţa, până în 2030.

Învăţământul obligatoriu va dura de la trei ani la majorat. Impresia este că astfel statul le va lua părinţilor de pe cap o parte din grija pentru copiii lor şi că în acelaşi timp copiilor li se va da ocupaţie ca să nu umble aiurea. De fapt, exact în condiţiile extinderii învăţământului obligatoriu grija părinţilor pentru copii e de dorit să se accentueze, iar abandonul şcolar poate găsi premise ca să crească.

În acelaşi timp, cresc obligaţiile faţă de şcoală sub aspect economic, social, profesional. Generalizarea învăţământului obligatoriu măreşte efortul bugetar al ţării. Va fi nevoie de investiţii serioase în infrastructură, în manuale şi materiale didactice, în profesionalizarea cadrelor didactice, în susţinerea socială a copiilor ale căror familii nu ating nivelul minim de venit pentru a-i trimite la şcoală, la grădiniţă. Dintre toate acestea, până acum un singur aspect a fost numit, şi acela, tangenţial, eliptic, într-o enumerare de „Măsuri” din Programul de guvernare 2018-2020: „Construcția a 2.500 de creșe, grădiniţe și unități after-school”.

Dincolo de socotirea la un loc a unor categorii diferite între ele (creşe, grădiniţe) şi a uneia inexistente (after-school se organizează în şcoală, nu există ca unitate), câteva nedumeriri sunt de formulat: numărul de 2.500 reprezintă un necesar? Rezultă din vreun calcul? Are la bază vreo prognoză demografică? Având în vedere că „până în 2020” înseamnă nu mai târziu decât peste vară pentru că anul şcolar 2019-2020 începe în septembrie, cât s-a construit până acum?
Pregătirea trecerii la învăţământul preşcolar obligatoriu numai prin asigurarea construcţiilor ar fi o dovadă de cunoaştere proastă, incompletă a domeniului. Deocamdată, aşa s-ar zice că este, din moment ce nu se vorbeşte nimic despre necesarul de personal care să lucreze în grădiniţe – necesar ca număr şi mai ales ca pregătire profesională. Cazurile notorii din ultima vreme de agresare a unor preşcolari de către salariate din unităţi presupuse de educaţie şi ocrotire, precum şi abundenţa de amenajări care ocolesc legislaţia educaţiei numindu-se „club”, „căsuţă”, „spaţiu de joacă”, „de party” (oricum, numai nu „grădiniţă”) ridică semne de întrebare, în perspectiva unui necesar crescut de cadre, asupra formării lor profesionale:
trecerea la generalizarea învăţământului preşcolar va fi corelată cu oferta
învăţământului superior care asigură cadrele didactice de specialitate?

Se va recurge, ca în alte situaţii comparabile, la formări prin „programe”,
„cursuri”, „conversii” ţinute „intensiv” pe unde se poate, cu „formatori” la
rândul lor formaţi puţin mai devreme de alţi „formatori”, în cascadă, adică la repezeală, pentru situarea rapidă pe aceeaşi poziţie cu cei trecuţi prin şcoală- şcoală?

De asemenea, nu este sesizabilă vreo proiectare pentru asigurarea
multelor şi necesarelor grădiniţe cu material didactic, instalaţii, mobilier,
precum şi cu drumuri de acces, mijloace de transport, relaţii funcţionale cu
serviciile publice etc.
La nivel de conţinut şi, la urma-urmei, de rezultate ale acestei generalizări,
ar fi de întrebat dacă extinderea învăţământului obligatoriu aduce şi o creştere calitativă şi are la bază, în afară de concepte transcrise programatic, şi ceva ştiinţă valorificată în vreo analiză asupra impactului social, economic şi la nivel personal, pentru fiecare dintre cei care vor creşte cu o astfel de educaţie formală.

Documentul „Educația ne unește. Viziune asupra viitorului educației în România” (promovat mult şi sistematic de la nivel ministerial, dar nu se ştie cât de dezbătut în alte contexte) spune din primele rânduri că „educația oferă fiecărui individ oportunitatea de a acumula cunoștințele și de a își dezvolta atitudinile și abilitățile necesare pentru a deveni un cetățean informat și activ, care contribuie la propășirea comunității sale și a națiunii. Educația asigură astfel stabilitatea și dezvoltarea socială”. Care este aportul în acest sens al extinderii învăţământului obligatoriu?

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here