Filme, eroi şi succese de box-office

sursa foto: cbr.com

Cu toţii am avut, în copilărie şi în adolescenţă, măcar un erou de cinema. Fie el un justiţiar care se lupta cu cei puternici, precum legendarul Zorro, fie un supererou, un personaj înzestrat cu puteri supranaturale, ca Superman sau Batman.

Şi e firesc să fie aşa.

Luigi Pirandello a fost unul dintre scriitorii celebri care au susţinut, prin lucrările lor, teza potrivit căreia omul are, în primul rând, nevoia de a trăi o ficţiune, de a asculta o poveste. Chiar şi o poveste neadevărată sau adevărată în parte, chiar şi o poveste în care el însuşi este personajul principal, dar pe alte coordonate decât cele reale.

Vrem să evadăm altundeva. Vrem să fim altcineva sau măcar să privim pe cineva care este deosebit şi care face lucruri pe care noi nu le-am putea împlini.

Nimic mai frumos decât asta.

Şi acum filmele de acest gen aduc cele mai multe încasări, de exemplu Pokémon Detective Pikachu, cu încasări de peste 855.000 de lei după doar o săptămână, sau arhicunoscutul Avengers: Endgame, cu peste 14.000.000 lei după 7 săptămâni (date preluate de pe Cinemagia).

Nu mă pot pronunţa asupra valorii acestor filme, fiindcă nu intră în sfera mea de interes. Dar pot spune că am observat, din alte pelicule, că, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, constatăm că eroul de cinema poate deveni caricatural, depersonalizat, chiar dacă scenariştii încearcă să-l înzestreze tot cu însuşiri ieşite din comun.

Aşa că ajungem la următoarea dilemă: vrem să vedem un erou adevărat sau unul care omoară tot, ca la jocuri video (recent, Keanu Reeves a devenit personaj într-un joc video), unul care, în acelaşi timp, calcă desculţ pe cioburi, fumează o ţigară şi îşi sfidează adversarii (cum a făcut mai demult personajul interpretat de Bruce Willis într-unul dintre filmele sale de succes, cred că tot din seria ”Greu de ucis”), unul care este o maşină de ucis, apoi devine un ”plângăcios” care se căieşte şi nu vrea să mai tragă nici măcar pentru a-şi salva prietenii aflaţi în pericol de moarte, după care i se spune ”lasă, nu-i nimic”, argument suficient pentru a începe să tragă din nou în toate direcţiile, precum recepţionerul de la Hotel El Royale, despre care am scris în cronica filmului?

Vrem să vedem astfel de eroi sau, cine ştie, eroine care vorbesc dur şi se dezbracă din cinci în cinci minute?

Un film trebuie să fie o creaţie artistică, nu un prilej de defulare. Regizorul trebuie să exprime o viziune personală, nu să introducă scenă după scenă, tremurând de frica eşecului la box-office.

Respect fanii adevăraţi, aşa cum respect suporterii sportivi autentici.

Dar, aşa cum celor din categoria a doua nu le poţi da blaturi cu pretenţia că le oferi o competiţie reală, nici primilor nu le poţi da kitsch cu pretenţia că le oferi artă.

(Sigur, asta este doar o tendinţă, nu înseamnă că toţi procedează astfel. Remarcabil pentru ”viziunea” unora dintre fani mi se pare şi schimbul de replici la un film al lui Haneke: ”Ăsta e ăla cu Funny Games?” . ”Da”. ”Şi bagă şi el omoruri, ceva?”).

Am citit mai demult în comentariile la The Cabin in the Woods, un film bizar care poate fi categorisit şi ca film horror, şi ca parodie, că este o subtilă ironie la adresa celor care dau bani pentru a viziona filme de groază de mâna a doua. Şi că inclusiv acest film este văzut de aceeaşi categorie.

Sincer, nu m-am gândit la asta. Am văzut filmul şi mi-a plăcut, chiar dacă i-am găsit şi neajunsuri. Dar ”teoria conspiraţiei” începe să mi se pară plauzibilă…

Mihai Gîndu
Piața Artei
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here