Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media în Dobrogea de sud (II)

IMG_4181-min

În perioada 2-5 iulie 2019, Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI) al Guvernului României a organizat în județul Constanța prima etapă a Programului „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență şi bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală”, program aflat la a şaptea ediţie consecutivă.

De la Karasú la Medgidia

Valea din mijlocul Dobrogei unde se află astăzi Medgidia, centrul de ieri şi de azi al tătarilor din România, a fost locuită încă din Paleoliticul mijlociu. La sfârşitul epocii feudale, aici s-a format localitatea Karasú sau “Apa Neagră”, care şi-a primit numele de la bălţile din zona aceea mlăştinoasă.

Important centru militar otoman, oraşul cunoaşte creşteri şi descreşteri, fiind distrus complet în 1828 în timpul războiului ruso-turc încheiat cu Pacea de la Adrianopole (1829). Populaţia se strămută la sate şi de abia în 1856 localitatea e reîntemeiată de Abdul Medgid, Sultanul reformator al Imperiului Otoman.

În 1853, Said Paşa, Guvernator al Dobrogei de origine tătară (general în armata otomană) face recrutări de trupe din Valea Karasú – pentru Războiul Crimeei – şi, în tranşeele de la Sevastopol, promite celor înrolaţi că va interveni pe lângă sultan pentru reîntemeierea localităţii. Era important pentru că, de secole, aici, în centrul Dobrogei, avea loc de două ori pe an târgul “Panair”, cel mai mare târg de cereale şi animale din Balcani.

Într-adevar, în 1856, după încheierea Pacii de la Paris, la 2 sept. sultanul emite decizia de reconstruire a aşezării Karasú, care va fi prima localitate sistematizată din Imperiul Otoman. Said Paşa propune ca aceasta să se numească Medgidie – “Orasul lui Medgid”. După tradiţia otomană, mai întâi s-a construit lăcaşul de cult – geamia, care şi ea poartă numele sultanului fondator, şi, peste drum de ea, Primăria, alături de locul marelui iarmaroc. După 27 de ani de părăsire, din 1856 încep să vină primii colonişti. După Războiul Crimeei, sute de mii de tătari din Crimeea pleacă spre Balcani şi Anatolia. 20 000 dintre ei sunt asezaţi de stăpânirea otomană în centrul Doblogei, dintre care 6 000 la Medgidia, unde primesc case, agricultorii câte un lot de pământ, negustorii şi meseriaşii spaţii pentru activităţile lor.

Din spusele prof. Ecrem Gafar, oraşul Medgidia a avut parte de distrugeri şi refaceri – o soartă asemănătoare cu legenda Păsării Phoenix. Distrus în 1827 şi 1916, ajunge înfloritor în perioada comunistă, cu fabrici de mii de angajaţi, 70% din populaţie ocupată şi prosperă. După 1990 a urmat din nou decăderea, ca în toată ţara. Astăzi, urbea are aprox. 36 000 de locuitori, dintre care 20% musulmani: turci, ţigani islamici şi majoritatea tătari (aprox. 5 000), si trăieşte mai ales din punct de vedere cultural, cu speranţa unei noi renaşteri.

Piramida albă

În cimitirul ortodox din Medgidia se înalţă, din anul 1926, „piramida albă” monument închinat de statul iugoslav eroilor sârbi, croaţi şi sloveni căzuţi în Dobrogea în timpul Primului Război Mondial. Istoricul şi jurnalistul Ecrem Gafar ne povesteşte:

“În luptele pentru apărarea Medgidiei din octombrie 1916, o divizie de voluntari sârbi, croaţi şi sloveni a plecat din Grecia, a traversat M. Mediterană, Oceanul Atlantic, a ajuns în M. Norvegiei, a intrat în Rusia pe care a străbătut-o de la Murmansk la Odessa cu trenul şi a venit de la Odessa la Constanţa cu vaporul, pentru a participa la apărarea Dobrogei în faţa armatelor germane, bulgare şi turceşti, după ce armata română fusese bătută la Turtucaia. Aici, la Medgidia, au murit câteva sute din cei 3000 de voluntari sârbi, croaţi şi sloveni. Alături de ei se aflau şi surori medicale venite din Scoţia. Monumentul, construit de Regatul Serbiei, a fost inaugurat la 7-8 sept. 1926 în prezenţa Regilor Ferdinand al României şi Alexandru Karagheorghevici al Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, care îi era şi ginere Regelui Ferdinand. Monumentul are forma unei piramide îmbrăcată în marmură albă. În interior se află osemintele adunate de pe câmpul de luptă, undeva în sudul oraşului. În fiecare an, la 11 noiembrie, ziua armistiţiului de după Primul Război Mondial, Ambasada Serbiei este prezentă aici, alaturi de notabilităţile oraşului şi ale României, pentru a-i comemora pe eroii căzuţi în 1916 în apărarea Medgidiei.

Moscheea Abdul Medgid

Moscheea Mare din Medgidia, construită între 1856-1860, poartă numele Sultanului Abdul Medgid, întemeietorul oraşului nou.

Scândura, stâlpii din cedru de Liban şi tot lemnul folosit la construcţie au fost aduse de la Istanbul cu vaporul până la Cernavodă şi apoi cu bărcile până la Medgidia – pentru că pe atunci Valea Karasu era navigabilă. Intre timp cursul râului s-a colmatat şi legătura a fost întreruptă până la construirea Canalului Dunare – Marea Neagră.

Deasupra intrării se afla emblema ctitorului, Sultanul Abdul Medgid, cu un text scris în limba osmană, cu alfabet osman: “În numele lui Dumnezeu cel iertător şi îndurator”. În centrul oricărei geamii se afla Mihradul (altarul), orientat catre Mecca, iar la dreapta acestuia Minberul (amvonul) constituit dintr-o scară dreaptă cu baldachin, de unde imamul (preotul musulman) se adreseaza enoriaşilor. Amvonul mare se foloseşte pentru predicile la cele două mari sărbători islamice Kurban Bairam şi Ramazan Bairam şi amvonul mic pentru predicile obişnuite.

Deasupra Mihradului sunt medalioane cu versete din Coran, cartea sfântă a Islamului, cu numele celor patru califi mari, apoi în dreapta numele lui Allah şi în stânga cel al profetului Mahomed, fondatorul religiei musulmane. La Medgidia, de o parte şi de alta a mihradului se găsesc două lumânări originale, din ceară, de aprox. 2m lungime. Una dintre ele poartă urma unei tăieturi de sabie. În 20 oct. 1916, când Medgidia a fost cucerită şi aproape distrusă de trupele bulgăreşti, intrând în geamie, un soldat bulgar a lovit lumânarea cu baioneta şi a rupt-o. Ofiterul german de lânga el l-a ameninţat cu arma, spunându-i că nu are de ce să se lege de cele religioase – aşa încât lăcaşul nu a mai avut de suferit.

Se mai păstrează rogojinile originale din paie de orez şi două covoare oferite de fostul Preşedinte al Turciei, Suleyman Demirel, şi de fostul Preşedinte al Iranului, Akbar Hashemi Rafsanjani.

Seminarul musulman şi personalităţile din Medgidia

Seminarul de Teologie Musulmană din Medgidia era singurul din ţară. Acolo recunoaşte că “a deschis ochii” dr. Kemal Karpat, marele istoric, autor de carte şi politolog, profesor la Univ. Wisconsin, specializat în lumea musulmană, consilier ONU şi la Casa Albă pentru doi preşedinţi americani. Fiu de imam, născut lângă Babadag, a fost educat de la vârsta de 12 ani la Seminarul din Medgidia, înainte de a pleca la studii în Istanbul. Impresionat de tăria Carpaţilor, a adoptat numele de Karpat. A dorit să se arate la fel de tare şi neînfricat ca aceşti munţi – adevărată şiră vertebrală a României, pe care nu a încetat niciodată să o iubească.

Alt fiu adoptiv al oraşului a fost dr. Ibrahim Themo (1865-1945), celebru medic oculist, unul dintre cei cinci membri fondatori ai partidului “Junii turci”, alături de părintele Turciei moderne, fostul Presedinte Mustafa Kemal Atatürc. La vârsta de 30 de ani, Ibrahim Themo a fost nevoit să se refugieze politic, împărţindu-şi viaţa, vreme de 50 de ani, între Paris şi Medgidia.

De bună pomenire a rămas primarul tătar al Medgidiei, Kemal Hagi Amet care, în 1898, s-a luptat să obţina fondurile necesare finalizării primei biserici creştine în oraş. A mers chiar la Bucureşti, în audienţă la Take Ionescu, Ministrul Culturii de atunci, şi i-a explicat, într-o românească stricată, necesitatea existenţei unui lăcaş de cult creştin. Acţiunea sa a impresionat şi, astfel, la Medgidia s-a ridicat Biserica „Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Fiu al oraşului şi absolvent al Seminarului Teologic din Medgidia a fost şi Etem Curt Mola primul şi singurul Baș Muftiu de Dobrogea şi Cadrilater (din 1920).

Însuşi ghidul şi conlocutorul nostru, prof. Ecrem Gafar, se numără printre personalităţile urbei. Istoric şi jurnalist, îmbină în persoana domniei sale istoria Dobrogei: tătar “metis” după cum se numeşte, jumatate nogai, jumatate ciongar.

În peninsula Crimea, sediul Hoardei de Aur, existau trei tipuri de tătari: Tat de la malul Mării Negre, Ciongarii în centru şi Nogaii la nord.

Mama dlui Ecrem era de neam nogai din Evpatoria şi tata ciongar de lângă strâmtoarea Kerci, din Ortagiolac Keris. Familiile lor au sosit în Dobrogea după Războiul Crimeei, la 1860; s-au stabilit cei ai mamei la Idris Kuyusu – Fântâna lui Idris, iar neamul tatei la Mahmud Kuyusu – Fântâna lui Mahmud. Islamul este o religie a curăţeniei şi a păcii. Pe vremuri, păstorii musulmani căutau mai întâi un izvor şi făceau o “cişmea”, sau sapau un puţ, pentru a procura apa necesară la spalătul ritual, la adăpatul vitelor. În jurul sursei de apă se închega aşezarea. De aceea şi astăzi multe localităţi din Dobrogea poartă numele de fântâni. Dl Ecrem s-a născut la Mamut Kuyusu, adică la Izvoru Mare, acolo unde, pe la 1860-65, guvernatorul tătar Said Paşa a ordonat amenajarea unei fântâni. Said Paşa a fost cel care a introdus sericicultura, ca să dea o activitate productivă femeilor, aşa încât valea de la Mamut Kuyusu s-a umplut cu duzi. Acolo exista şi o herghelie.

O fântână identică s-a construit în aceeaşi perioadă în satul turcesc Başpunar (Fântâna Mare).

Galerie foto!

Avatar
Contributor
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here