”Călătoria către sine”, de Irvin D. Yalom, confesiuni pline de emoţie despre profesie şi viaţa privată

foto: carturesti.ro

În urmă cu ceva ani, făcea furori (şi) în România romanul ”Plânsul lui Nietzsche”, al psihiatrului evreu american, de origine rusă şi poloneză, Irvin D. Yalom. Un roman total, fascinant, senzaţional, scris cu o pricepere şi acuitate pe care cu greu le-ai putea întâlni la un neprofesionist. Şi totuşi, s-a putut. O ficţiune brodată de romancier în jurul unor evenimente din trecut, în care erau implicate nume ca Freud şi Nietzsche, o analiză psihlogică colosală, dar şi un roman captivant şi inedit.

”Soluţia Schopenhauer”, a aceluiaşi autor, este de asemenea o scriere interesantă, iar ”Minciuni pe canapea” pare mai mult un joc decât un roman serios.

Cu atât mai mult este stârnită curiozitatea cititorului în a pătrunde în universul intim al autorului, ocazie prilejuită din plin de apariţia, la Editura Vellant, a volumului ”Călătoria către sine” (Memoriile unui psihiatru), în a încerca să descopere şi să înţeleagă cine este cu adevărat cel din spatele scrierilor amintite.

Pornind de la întâmplări aparent banale, cum ar fi rememorarea unui vis sau analiza unei reverii, Irvin D. Yalom face ceea ce ştie mai bine: se analizează, caută sensuri ascunse şi explicaţii în fiecare amănunt, în fiecare întâmplare aparent neînsemnată.

Şi o face într-un mod accesibil fiecărui cititor, ba uneori dă dovadă şi de umor, deşi cartea este cât se poate de serioasă.

În minicapitolul intitulat ”Vreau ca ea să plece”, Yalom face o paralelă emoţionantă între cazul unei paciente suferind de o boală incurabilă, care avea mari probleme în relaţia cu fiica, şi propriul caz, în tinereţe locuind împreună cu părinţii şi fiind acuzat de mamă că ar fi provocat (indirect şi involuntar, desigur) un atac de inimă tatălui. Povestirea e scrisă foarte bine şi te impresionează prin autenticitate şi dramatism.

Irvin Yalom nu este un psihoterapeut insensibil, rece. Bun profesionist, rămâne totuşi mereu în sfera umanului: se întâmplă ca ”amintirile pacienţilor mei să le trezească pe ale mele, munca asupra viitorului lor îmi trezeşte şi-mi tulbură trecutul şi mă surprind reconsiderându-mi povestea de viaţă”, mărturiseşte autorul.

Yalom rămâne fidel conceptului de ”Memorii”, introducând cititorul în universul său intim, evocând diferite amintiri cu nostalgie şi, uneori, cu umor.

Ce apreciez enorm în scrierea lui Yalom este sinceritatea: nu încearcă să ”confecţioneze” episoadele existenţei pentru a se pune într-o anumită lumină (deşi abilitatea de psihiatru i-ar fi permis), nu ocoleşte nici măcar subiectele delicate, ci exprimă totul exact aşa cum simte, se eliberează prin scris.

Un ”experiment” pe cât de îndrăzneţ, pe atât de reuşit este o şedinţă de psihanaliză în care subiectul este el (Irvin), iar terapeutul… tot el (Dr. Yalom). Dacă citiţi aceste rânduri, veţi vedea că au fost făcute cu obiectivitate şi profesionalism.

Aflat acum la vârsta a treia, Yalom simte nevoia să se confeseze şi o face, zic eu, potrivit pentru un jurnal, amestecând diverse amintiri şi întâmplări trăite cu interpretări ce ţin de meseria sa.

”Între memorie şi emoţii există o relaţie curbilinie: absenţa sau excesul de emoţie pot conduce la o memorie săracă” – iată un enunţ (de specialitate) de care nu aveam cunoştinţă şi care mi s-a părut foarte interesant.

Se înţelege, din amintirile sale din studenţie şi rezidenţiat, că era pasionat de ceea ce făcea, dar progresul în această disciplină a necesitat multă muncă şi multe nopţi nedormite.

Cititorul romanelor sale intuieşte, pe parcursul lecturii, în Yalom un perfecţionist, un om care vrea să-şi atingă şi, dacă e posibil, şi întreacă limitele. Studiază şi filosofia, mărturisind că nu ştie ”cum voi aplica toată această înţelepciune în domeniul meu, psihoterapia, dar am ştiut, la un nivel mai profund, că descoperisem munca vieţii mele”.

Irvin D. Yalom este, aşadar, un avangardist, nu se poate rezuma nici la metodele şi nici la interpretările clasice.

Impresionant este sejurul la Viena, ocazie cu care a vizitat şi locuinţa lui Freud şi împrejurimile, ceea ce i-a fost de mare ajutor (deşi mult mai târziu) în elaborarea capodoperei ”Plânsul lui Nietzsche”. Autorul mărturiseşte că, încă de când scria voluminoase lucrări de specialitate, visa să scrie un roman, să intre pe tărâmul literaturii (a scris, în total, 9 romane sau povestiri grupate în volum şi 7 lucrări de nonficţiune, printre care şi titlul de faţă).

Parcurgând Memoriile lui Irvin D. Yalom, cititorul va afla, în egală măsură, întâmplări, dar mai ales frământări ale celebrului psihiatru, cât şi lucruri mai puţin cunoscute de nespecialişti despre tainele psihiatriei şi ale terapiei de grup.

(De altfel, şi sejurul în India are un sens mai profund: pe lângă pitorescul şi ineditul oferite de împrejurimi şi de localnici, ia contact cu o filosofie de viaţă nouă, pe care o respectă, dar nu şi-o poate însuşi, mai bine zis, respinge acea parte în contradicţie flagrantă cu metodele şi concepţiile sale).

Încă un lucru care mi-a plăcut: capitolul final, în care face un bilanţ la vârsta senectuţii, nu este un cântec de lebădă. Dimpotrivă, deşi îşi analizează cu luciditate situaţia şi inconvenientele, inclusiv unele pierderi de memorie, autorul mărturiseşte că ar lua şi acum viaţa de la capăt. Este structural un optimist, sau cel puţin un om care iubeşte viaţa.

O lectură interesantă, captivantă, obligatorie nu numai pentru fanii lui Yalom (printre care mă număr), dar şi pentru toţi cei ce vor să afle lucruri noi despre o minte strălucită, cu un aport imens în domeniu şi cu o contribuţie importantă la progresul umanităţii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here