1 decembrie 1918 – O zi pentru eternitate

0

Oricine se apleacă asupra semnificaţiei acestei zile – învăţat pe tărâmul istoriei, sau om obişnuit, ce vrea să înţeleagă spiritul devenirii naţionale, temeiurile apartenenţei sale la o ţară – are revelaţia pogorârii în cele mai îndepărtate taine ale trecutului românesc.

Începând din clipele în care realitatea se metamorfoza în legendă, iar adevărul prindea conturul mitului mai adevărat decât adevărul trecând dincolo de veacuri, până în timpurile moderne, ideea originii comune a Românilor, a unităţii lor – dincolo de despărţirile silnice prin hotare tăiate cu sabia forţei unor vecinătăţi cotropitoare – a fost steaua cardinală a existenţei noastre, ideea care ne-a călăuzit munca şi lupta. În numele ei au trudit cărturarii din toate provinciile locuite de români, care s-au străduit să pună în lumină latinitatea noastră, temeiurile istorice ale unităţii româneşti, în numele ei au păşit pe porţile închisorilor fruntaşi ai acestei lupte, din provinciile cotropite de puterile străine sau oameni ai condeiului, încrezători în biruinţa ce va să vie. În numele ei, sute de mii de români şi-au dăruit viaţa într-o luptă eroică în Marele Război, iar cei rămaşi acasă au îndurat cu bărbăţie ravagiile foametei, ale bolilor contagioase care secerau vieţile într-un ritm infernal şi flagelul frigului ce nu mai contenea.

Credinţa aceasta nestrămutată în unitatea poporului nostru s-a înfiripat de timpuriu, ca un fapt obiectiv pe care fiinţa obştească îl impunea tuturor într-o vreme când nu existau teorii şi speculaţii ideatice. Limba vorbită de toţi cei de „dincolo”, credinţele spirituale, ortodoxia, obiceiurile pământului, alcătuirea vieţii de fiecare zi, ca şi tot ce ţinea de imaginarul popular topit în poveştile, basmele, poeziile, care fiind creaţia unor anonimi circulau pretutindeni ca întruchipări ale mentalului colectiv, pe scurt tot ce reprezenta existenţa acestui popor vorbea fiecăruia în parte şi tuturor laolaltă despre originea comună şi unitatea fundamentală a poporului nostru. Ei percepeau toate acestea din instinct, prima treaptă a ideii naţionale.

Instinctul popular nu a greşit, ci a exprimat o realitate istorică. Acestei realităţi aveau să-i dea structură ştiinţifică, întemeiată pe studii şi cercetări în ţară şi în străinătate cărturari din toate provinciile locuite de români. Nu puţini dintre aceştia au luptat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, numit „al naţiunilor”, pentru afirmarea şi pentru împlinirea unui vis.

Minunata generaţie de la 1848, care se integra curentului general european al luptei pentru libertatea popoarelor, a luptat pentru împlinirea ideii de dreptate socială şi de unitate naţională. Pe cea din urmă au reuşit să o împlinească la 24 ianuarie 1859, când Muntenia şi Moldova au devenit Principatele Unite. În scurtul timp cât Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza – a stat pe tronul ţării, România a păşit ferm pe calea reformelor istorice, de o importanţă vitală pentru progresul ţării. Cea dintâi Unire nu a însemnat doar un act administrativ, ci a deschis epoca glorioasă a făuririi României moderne, ai cărei ctitori au fost Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.

Românii din afara ţării cunoşteau un proces de deznaţionalizare care nu avea limite, călcând în picioare toate legile internaţionale, tot ce înseamnă drept al popoarelor şi ale cetăţenilor. Se ataca abuziv dreptul de a învăţa în limba maternă, se sugrumau libertatea politică, libertatea de expresie, erau îngrădite manifestările culturale. Rămâne în analele istoriei şi în mentalul colectiv ceea ce s-a numit Procesul Memorandumului din 1894, când fruntaşii românilor ardeleni s-au adresat Împăratului Franz-Iosef, stăpânul retrograd, împietrit în formule retrograde ale Imperiului Austro-Ungar. Drept răspuns al unor cereri legitime, autorii Memorandumului au primit ani grei de temniţă.

Ofensiva împotriva populaţiei româneşti, lipsirea ei de elementare drepturi a crescut într-o progresie geometrică în Ardeal, Bucovina, Basarabia.

Elita intelectualităţii noastre din acele locuri nu a cedat şi în ciuda unor disensiuni privitoare la metodele de luptă, au aflat cu preţul unor mari primejdii acele căi prin care să afirme sentimentele româneşti, dorinţa de a fi recunoscuţi ca o naţiune cu drepturi egale şi, în sfârşit, să împlinească acel crez sfânt: „noi vrem să ne unim cu ţara”.

Oameni politici, ziarişti, scriitori – Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, fiind un exemplu în acest sens – au fost trimişi îndărătul gratiilor, organele de presă fiind obligate să plătească uriaşe amenzi. Dar cu un curaj şi demnitate naţională admirabilă, cei mai mulţi nu s-au lăsat intimidaţi. Românii din toate ţinuturile căutând mereu căi noi pentru a afirma ideea naţională, apartenenţa firească la ţara liberă.

După cum ideea panromânismului, aşa cum a fost numită, a cuprins în cercuri concentrice pe cei mai de seamă intelectuali ai României unită în 1859 din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Cel care a dat expresia cea mai înaltă a ideii unităţii naţionale a fost Nicolae Iorga. Datorită geniului său şi unei puteri de muncă greu de imaginat, valorificând darurile sale de cercetător, talentul său neobişnuit de a reda în pagini memorabile trecutul ţării lui, înzestrările sale de orator ce cucerea inimile şi conştiinţele, N. Iorga a creat în toate treptele societăţii româneşti, dincolo de vârstă şi de statut social, o stare de spirit menită să mobilizeze întreaga societate pentru împlinirea acestui ideal. L-au urmat entuziasmaţi tineri şi vârstnici care au fost încălziţi de forţa cuvântului său.

La capătul unui război în care am intrat la 15 august 1916, România avea să devină România Mare.

La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia reprezentanţii poporului român au pecetluit voinţa celor ce trăiau atunci şi au îndeplinit testamentul spiritual al celor dinaintea lor. Care au luptat şi au suferit nădăjduind cu credinţa că ziua cea mare avea să vină.

1 decembrie 1918 încununa dorinţa exprimată şi realizată în acelaşi an de românii din Basarabia şi Bucovina. Jertfele din primul război mondial, suferinţele oştirii româneşti şi voinţa populară au consfinţit aceste acte inalienabile a Unirii. După cum oamenii politici români, dovedind tărie morală, neclintire în credinţele lor naţionale, nu s-au lăsat atraşi în cursa întinsă de Imperiul Austro-Ungar, de pildă, care vroia să cosmetizeze realitatea de până atunci, pentru a stăpâni mai departe popoarele.

Conferinţele păcii care au urmat au consfinţit drepturile noastre. E adevărat, după lupte diplomatice tensionate, din care a rezultat demnitatea naţionată, tăria de caracter a celor ce ne reprezentau fără să plece capul. Exemplul lui Ion I.C.Brătianu este pilduitor şi dovedeşte că atunci nu ne-am supus dictatului internaţional.

1 decembrie 1918 nu a reprezentat doar încununarea unui vis, ci a constituit un moment istoric ce a marcat istoria României. Împlinit prin credinţe şi suferinţe de veacuri, 1 decembrie 1918 rămâne simbol nemuritor, exemplu pentru noi cei de azi şi pentru cei ce vor veni.

Acum, când sărbătorim 100 de ani de la împlinirea lui, să dovedim că am înţeles semnificaţia şi îndatoririle pe care toţi le avem către ţară, făurită de generaţii, pentru care Unirea a însemnat un ideal sfânt.

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm scrie un cometariu
Te rugăm introdu numele tău