Opera de artă imortalizează trăiri şi schimbă destine

foto: CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=143027

Pentru a crea o operă de artă de valoare îţi trebuie, în egală măsură, talent şi muncă asiduă. Talent fiindcă nimeni nu poate crea dacă nu are un dar înnăscut (la fel cum nu orice şofer poate deveni pilot de Formula 1) şi muncă asiduă fiindcă dacă te laşi, cum se spune, pe tânjală, dacă nu valorifici concret talentul cu care ai fost înzestrat, îl vei risipi cu siguranţă.

Deşi drumul e lung şi greu, au existat mulţi temerari care au reuşit în domeniul artei, unii dintre ei creând adevărate capodopere.

Mi se pare extraordinar efectul pe care îl are o creaţie artistică – la fel cum, să zicem, o clădire dărâmată de un cutremur nu mai poate fi refăcută, dacă mergem în sens contrar, o operă de artă are darul de a fiinţa în eternitate.

Aceasta imortalizează, practic, o serie de trăiri sau viziuni ale artistului, care pot avea loc într-un interval foarte scurt. Un tablou este ca o fotografie, numai că nu redă exact peisajul, chipul sau ansamblul, ci trece totul prin filtrul imaginaţiei şi creativităţii artistului plastic. Însă, esenţializând, şi o carte, şi o piesă muzicală, şi un film au aceeaşi însuşire unică, de a ”imprima” pentru eternitate viziunea celui care le-a creat.

Încă şi mai spectaculos mi se pare faptul că o operă de artă schimbă destine (uneori, sute, mii de destine!). Şi voi explica de ce.

Dostoievski, de exemplu, este cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Operele sale au fost tipărite şi retipărite în enorm de multe exemplare, au fost traduse în majoritatea limbilor de largă circulaţie. Astfel încât opera dostoievskiană a schimbat ceva în sufletele şi în mintea tuturor celor care au parcurs-o, le-a îmbogăţit cultura, le-a stimulat imaginaţia, a contribuit la educarea a mii de tineri. În acelaşi timp, a dat de lucru editorilor, tipografilor, traducătorilor, tehnoredactorilor şi corectorilor fiecărei ediţii tipărite în zeci de ţări, în zeci de limbi.

Nu este aproape incredibil cum o singură operă, creată o singură dată (uneori pe o întindere mai mare de timp, alteori într-un răstimp mai condensat) are asemenea însuşiri ce se aseamănă, metaforic vorbind, cu un perpetuum mobile?

Ideea însemnărilor din această tabletă mi-a venit însă vizionând o înregistrare cu ”Simfonia fantastică”, de Hector Berlioz. Văzând cum instrumentiştii interpretează, nu numai cu talent, dar şi cu pasiune această capodoperă a muzicii simfonice, m-am gândit că dacă n-ar fi existat acea pasiune unică şi devastatoare între compozitorul francez şi actriţa irlandeză Harriet Smithson (se spune că şi opiul ar fi jucat un rol), bineînţeles condimentată cu geniul celebrului muzician, toţi acei interpreţi, din sală, nu ar fi avut ce să redea. Adică ar fi putut reda alte opere, dar se poate specula, în mod asemănător, că dacă nu ar fi existat niciun compozitor de muzică simfonică, întregul cortegiu de instrumentişti şi dirijori, însumând sute de destine individuale, nu şi-ar mai fi justificat existenţa.

În egală măsură, în sufletele miilor de ascultători, începând din 1830, data primei interpretări, la Conservatorul din Paris, şi până în prezent, ar fi rămas un imens loc gol.

O clipă de magie, un moment de inspiraţie – şi s-a creat aproape o lume în miniatură.

Astfel încât, privind retrospectiv, ne dăm seama de rolul imens pe care îl joacă artistul şi opera sa în evoluţia ulterioară a umanităţii, atât în plan colectiv, cât şi individual.

Mihai Gîndu
Piața Artei
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here