Ce cred eu despre supermarketuri

Radu Soviani

10,82 la sută. Aceasta este majorarea preţurilor comunicată de statistică pentru alimente, din aprilie 2007 până la sfârşitul lui martie 2008. Cu alte cuvinte, alimentele s-au scumpit cu peste 10 procente în ultimul an. 9 la sută. Aceasta este deprecierea leului faţă de euro, consemnată de la media anului trecut (3,3373) până la nivelul de la jumătatea lunii aprilie. Adică produsele importate s-au scumpit teoretic în acelaşi ritm. La fel şi telefonia. La fel şi creditele denominate în euro. Şi, pentru ca lupta cu inflaţia să aibă succes, creditele în lei s-au scumpit şi ele. La fel ca pe dumneavoastră, toate astea mă enervează. La fel ca inflaţia anualizată de 8,7%.
Nu trebuie să fii vreun expert ca să vezi că alimentele s-au scumpit. Nu trebuie să ai studii economice pentru a observa că plinul pentru care plăteai 200 de lei în urmă cu o lună a ajuns să coste 240 de lei. Şi asta mă enervează.
Şi, într-o măsură egală, mă enervează cei care pozează în arhangheli, care vor să facă bine pentru popor. Cel mai recent episod - războiul supermarketurilor.
Nu este niciun secret pentru nimeni că există suspiciunea distorsionării legilor concurenţei. Se întâmplă în toată lumea şi suspectez că se întâmplă şi la noi. Cine sunt cei afectaţi? Noi, plătitorii finali. Şi mă întreb: de ce în numele nostru se găsesc tot soiul de entităţi care să ne vrea binele? Voi detalia imediat, dar înainte...
... Vă informez că la sfârşitul anului trecut supermarketurile britanice au fost amendate cu peste 200 de milioane de dolari. De ce? Pentru că s-au înţeles la preţ în anii 2002 - 2003, cauzând consumatorilor pierderi de 270 de milioane de lire sterline (peste jumătate de miliard de dolari). Deja supermarketurile Sainsbury şi Asda au fost de acord să plătească peste 100 de milioane de lire sterline după ce au recunoscut că au fixat preţul pentru lapte, brânză şi unt.
Biroul pentru Comerţ Corect, într-o traducere aproximativă "Office of Fair Trading" - echivalentul Consiliului Concurenţei din Marea Britanie, a stabilit că, în intervalul analizat, clienţii au fost încărcaţi cu 30 pence (1 liră = 100 pence) pentru un sfert de kilogram de unt, 15 pence pentru o jumătate de kilogram de brânză şi 3 pence pentru jumătate de litru de lapte. Ce au obiectat supermarketurile? Că înţelegerea lor la preţ a fost destinată ajutorului fermierilor britanici. Care ajutoare, a decis Biroul, nu au ajuns niciodată la fermieri. În schimb, consumatorii au fost "taxaţi" de peste jumătate de miliard de dolari în mai puţin de doi ani.
În ce fel pot distorsiona supermarketurile concurenţa? Fie prin abuz de poziţie dominantă - pista falsă pe care a apucat-o voit Consiliul Concurenţei din România, fie prin înţelegere la preţ, întocmai cum s-a întâmplat în Marea Britanie. Iar înţelegerea la preţ poate fi în 2 scopuri: fie să vândă toţi peste preţul de achiziţie, adică în pierdere, pentru a-i falimenta pe micii comercianţi care nu îşi permit această politică, fie să umfle preţul şi să încaseze sume necuvenite de la consumatori, încălcând legislaţia concurenţei. Aici am eu suspiciuni, înclin să cred că asta se poate întâmpla în România.
Vedeţi producătorii în aceste scenarii? Ei bine, aveţi dreptate. Nu sunt. Şi, atunci, de ce producătorii din România fac scandal şi spun că, din cauza zecilor de taxe, preţul la consumator creşte cu 25%? Sigur că au dreptate, taxele aplicate peste preţul producătorilor, în supermarketuri, umflă preţul. Am dubii asupra procentului de 25. Şi mai am dubii asupra motivaţiei reale a producătorilor. Să fie singura lor preocupare ieftinirea produselor pentru populaţie? Categoric, nu.
Să luăm alimentele. În limbajul păsăresc, economic, cererea pentru alimentele de bază este neelastică, adică cererea pentru alimente precum pâine, lapte, brânză, carne este foarte puţin sensibilă la preţ. Să ne gândim: dacă s-ar înjumătăţi preţul pâinii, am mânca de două ori mai multă pâine? Sau dacă preţul laptelui ar fi un sfert, am cumpăra şi consuma de 4 ori mai mult lapte? Am serioase îndoieli. Să vrea producătorii ieftinirea alimentelor pentru ca populaţia să cumpere mai mult din acel aliment? Mă îndoiesc de corectitudinea unui astfel de scop declarat.
Şi atunci, ce vor producătorii? În opinia mea, vor ca supermarketurile să le plătească lor un preţ mai mare. Să le dea o felie mai mare din profit. Nu e de condamnat faptul că fiecare vrea să îşi maximizeze profitul. E capitalism pur. Vor ca o parte din taxele cu tot soiul de nume să nu ajungă la supermarketuri, ci la ei. Dar mi-ar ieftini mie asta brânza, laptele, pâinea, carnea? Ei bine, nu.
Este hilar argumentul, chiar dacă o fi real, că dacă supermarketurile îi prind pe producători că vând la un preţ mai mic unor alte magazine, le rup contractul. De ce? Pentru că în acest caz, dacă au stipulat în contract acest lucru, cel mai corect pas al producătorilor ar fi să dea fuga la Consiliul Concurenţei, să se demaşte solicitând politica de clemenţă (cel care denunţă încălcarea legilor concurenţei este iertat de amenzi) şi să denunţe aducând şi probe, monopolul supermarketurilor. Dar nu fac aşa. De ce? Pentru că, până la un punct, le-a convenit preţul. Acum nu le mai convine. Şi asta e de înţeles: preţurile s-au majorat, inclusiv preţul forţei de muncă, angajaţii vor salarii mai mari, iar producătorii nu aleg să îşi reducă marjele de profit, ci să scumpească produsele. Iar dacă supermarketurile găsesc preţurile lor neatractive, nu le plătesc. Cumpără, mai ieftin, din import. Fără taxe vamale.
Unii dintre producătorii noştri s-au obişnuit ca pe vremuri: scumpim cât putem, că produsul nostru tot se cumpără (asta era înainte de ridicarea taxelor vamale în comerţul intracomunitar). Doar că acum nu mai merge chiar aşa. Nu poţi pur şi simplu să anunţi că pâinea se scumpeşte cu 100% de mâine, şi majorarea să o regăsim după noapte, în rafturi. Nu. Pentru că dacă sunt prea scumpi, alternativa e importul. Iar în condiţii de gălăgie, vorba BNR, e uşor să faci abuzuri de preţ.
Aici apare o altă discuţie: cum îşi sprijină statul român producătorii autohtoni. Şi de ce nu subvenţionează, în limitele legislaţiei europene, producţia internă? De ce doar Nokia sau Ford, şi nu şi producătorul român de carne sau agricultorul român, în condiţiile în care agricultura este declarat obiectiv prioritar al guvernării? Eu cred că aici este cheia stimulării producătorului.
Mă mir cum, în campania pentru locale, diverse entităţi din Parlament se trezesc să constate abuzuri. Unde au fost până acum? Domniile lor nu au intrat în supermarketuri? Nu li s-a părut nimic nefiresc? Şi de ce nu îi întreabă şi pe producători: păi bine, nene, dar matale de ce ai acceptat să nu vinzi sub preţul ăla şi ai contribuit la distorsionarea concurenţei? Răspunsul este simplu: pentru că, în campanie, "ăia care vând" sunt "răii dracu' ", iar lumea se întoarce la popor.
Care ar fi pasul următor? Să se ceară desfiinţarea supermarketurilor? Chiar credeţi că un magazin de cartier poate să vândă toate produsele mai ieftin decât un supermarket? Eu nu cred. Şi, dacă da, atunci de ce nu îşi fac producătorii propriile reţele de magazine? În care să nu perceapă taxa de raft, taxa de aşezare la nivelul privirii, taxa de catalog etc.? De ce nu îşi fac puncte de vânzare proprii? Vă spun eu: pentru că nu ar reuşi să vândă la preţuri mai mici decât supermarketurile. Nu cumpără aceleaşi cantităţi, nu beneficiază de discounturi similiare ş.a.m.d. Priviţi în benzinării: vedeţi că sucurile, spre exemplu, îşi dublează preţurile faţă de supermarket?
Repet, suspectez că există distorsionare a legilor concurenţei în România. Că există înţelegeri la preţ. Doar că acestea trebuie detectate şi sancţionate de către Consiliul Concurenţei. Care se lansează singur pe piste false (gen abuzul de poziţie dominantă). Care, de 3 ani, nu a reuşit să descopere o înţelegere la preţ între vânzătorii de carburanţi, deşi, în România, ţară cu rezerve de petrol concesionate, am ajuns să plătim carburanţii mai scump decât în state care nu au astfel de rezerve, pentru care distribuţia este mai scumpă şi chiar taxele din benzină sunt mai mari. Mă enervează că din impozitele şi taxele locale plătim pasarele şi pasaje pentru supermarketuri, pe care ar trebui să le suporte din propriii bani, iar sprijinul să se ducă în schimb la producătorii autohtoni. Iar cel mai mult mă enervează că, dacă diversele taxe dispar, ele se vor duce mai degrabă în profitul producătorilor şi nu se va resimţi semnificativ în reducerea preţurilor pe raft.
Şi, totuşi, există un organism care poate ieftini produsele: eu şi dumneavoastră. Dacă limităm consumul, cumpărăm strictul necesar şi nu aruncăm banii, cererea se diminuează, oferta nefiind modificată. Şi orice economist ştie un lucru de bun-simţ: dacă cererea pentru un bun scade în timp ce oferta rămâne constantă, preţul scade. Că aşa-i în economia de piaţă.

Articol salvat de pe www.curierulnational.ro, ediţia din 18 Aprilie 2008. Acest articol este proprietatea Curierul National si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.