Prima pagină:

PDF
Descarcă »

Caricatura zilei:

PDF


Anunturi Publicitare Online
Sondaj:

Care sunt soluţiile pentru eficientizarea sistemului sanitar?

Scăderea birocraţiei
Creşterea transparenţei
Construcţia de spitale noi
Modernizarea spitalelor vechi
Parteneriatul public privat

Comentarii (0) »
Sondaje vechi »

Contact:

Adresa:
Str. Cristian Popisteanu nr. 2-4
Sector 1, Bucuresti
Telefon/Fax:
021.527.19.13
0758.256.441
E-mail:
[email protected] national.ro

[email protected] national.ro




w

« Alte articole din categoria Specializat

La Ateneul Român

Capodoperă enesciană într-o interpretare magistrală

Specializat - Valeriu Râpeanu
(citeste alte articole de acelasi autor »)




Data adaugarii: 2017-06-20

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:


De fiecare dată când ascultăm nu numai pentru întâia oară, dar şi când reascultăm o compoziţie de George Enescu avem sentimentul unei descoperiri, al unei noutăţi absolute, al unei trăiri sufleteşti de gravă intensitate. De aceea când la Ateneul Român violoncelistul Dan Cavassi şi pianistul Viniciu Moroianu au interpretat Sonata numărul doi în do major pentru violoncel şi pian de George Enescu, toţi cei care se aflau în sală au fost copleşiţi - acesta e cuvântul potrivit - de bucuria întâlnirii cu o capodoperă pe care cei doi artişti aflaţi în prima linie a vieţii muzicale româneşti de astăzi au tălmăcit-o cu dăruire, ştiinţă a construcţiei şi cu o artă a sublinierii nuanţelor atât de bogate, atât de fine şi nu o dată atât de contrastante. Aşa cum a subliniat regretatul muzician Pascal Bentoiu în volumul său Capodopere enesciene (avem dreptul să ne întrebăm şi să întrebăm de ce nu se reeditează această lucrare fundamentală pentru înţelegerea lui George Enescu, de la care apariţie au trecut 33 de ani): 
„Sonata în Do e o lucrare temeinică în patru părţi cu o durată de aproximativ 30 de minute, solicitând din plin atât pianul, cît mai ales violoncelul, lucrare greu de realizat la nivelul pe care îl pretinde, dar totodată destul de dificil de receptat”.
Sonata pentru violoncel şi pian, compusă în 1935 la Bucureşti şi Viena, nu transfigurează impresii din copilărie, din lumea fermecată a satului românesc, aşa cum Enescu făcuse şi va mai face în alte capodopere ale creaţiei sale. De data aceasta compozitorul atât de exigent, pe care actul creaţiei îl solicita cu o intensitate mistuitoare, scrie una din cele mai nobile, mai dense, mai dramatice lucrări. O adevărată mărturisire a zbuciumului său sufletesc din acea vreme. Pentru că Sonata pentru violoncel şi pian este compusă într-o perioadă de intens dramatism din existenţa muzicianului. Au vorbit despre acei ani, 1933 - 1935, doi prieteni apropiaţi ai săi, Cella Delavrancea şi Emanoil Ciomac, o cunoaştem din scrisorile lui Enescu trimise doamnei Alice - Rosetti Teţcanu, mama fiinţei iubite, Maruca - scrisori publicate de Viorel Cosma - şi rezultă din cronologia prezenţei sau mai bine zis absenţei interpretului în viaţa de concert din ţară şi străinătate.
Am reconstituit aceşti ani dramatici în cartea mea despre Enescu apărută în 2005. Nu avem de gând să repetăm aici ce am spus atunci. Dar ascultând Sonata pentru violoncel şi pian aşa cum ne-au restituit-o cei doi admirabili interpreţi de astăzi, gândurile noastre s-au întors în timp către anii când Enescu a zămislit cu acribia legendară aceste pagini răscolitoare sufleteşte. Erau anii când Maruca avea să cunoască primele eşecuri sentimentale, menite să clatine statutul de femeie dăruită cu o frumuseţe ieşită din comun care nu putea suferi înfrângeri pe acest tărâm, anii când fratele ei se sinucide, precum cu mult mai înainte procedase şi tatăl lor, ambii fără motiv.  Iar în 1935, la cererea expresă a fiului ei, celebrul aviator Constantin - Bâzu - Cantacuzino o comisie formată din trei somităţi ale medicinei româneşti ajunge la concluzia că Maruca este „pusă în incapacitate de a-şi administra averea şi persoana sa”. Nu e greu să ne imaginăm cum s-au repercutat toate acestea în sufletul lui George Enescu, care nu asista doar ca martor la aceste episoade neplăcute exacerbate de labilitatea psihică a Marucăi. Dimpotrivă, muzicianul se implică din toate punctele de vedere, fiind - de pildă - mediator între mamă şi fiică, ale căror relaţii ajunseseră - ca să ne exprimăm eufemistic - într-un punct critic.
El, cel care în 1931 împlinise 50 de ani şi se afla pe culmea gloriei sale interpretative în ţară, în Europa şi în Statele Unite Americii, este absent pentru prima oară în carieră luni de zile din viaţa de concert, 22 iunie 1933 - 13 februarie 1934, 4 martie 1934 - 11 ianuarie 1935. Aceasta este atmosfera în care George Enescu a conceput şi a compus Sonata pe care am ascultat-o în tălmăcirea lui Dan Cavassi şi Viniciu Moroianu. Cei doi interpreţi au înţeles - şi aici aflăm meritul esenţial al acestei versiuni - că George Enescu nu-şi clama suferinţa lui sau a altora, ci sublima sentimentele care îl frământau. Durerile tuturor el le simţea ca fiind ale sale fără să vocifereze, totul fiind exprimat cu cea mai mare discreţie. De aceea, interpretarea pe care am ascultat-o recent nu a avut nici urmă de crispare, de zbucium exterior, ci a însemnat de la început până la sfârşit o permanentă adâncire a trăirilor sufleteşti enesciene. Ceea ce spunea Pascal Bentoiu despre lucrările pentru violoncel şi pian ale lui Enescu, şi anume că sunt „complexe, profunde, autentic simţite şi elaborate” am regăsit în această interpretare care a cucerit publicul prezent în sală, dintre care o parte turişti străini care luau pentru prima dată cunoştinţă de universul sonor enescian.
Prezentată în prima audiţie în 1936 la Paris cu George Enescu la pian, sonata a mai fost interpretată şi în Statele Unite ale Americii. În România, critica şi publicul vor asculta de această capodoperă abia după şase ani, când împreună cu violoncelistul Theodor Lupu - pe acelaşi instrument a cântat Sonata Dan Cavassi - George Enescu o va prezenta într-un concert extraordinar, după cum rezultă din anunţul publicat în ziarul Timpul din 4 martie 1942.

Impresia celor care o ascultau pentru prima oară aici, la Bucureşti, a fost aceeaşi cu a noastră, cei care peste trei sferturi de veac eram aici, în sala Ateneului.
Atunci - în 1942 - Emanoil Ciomac, reper al criticii şi esteticii muzicale româneşti, comentează astfel sonata: „între toate lucrările lui Enescu, e una dintre cele mai adânci, mai substanţiale, mai pline de o gândire”. Recitind ceea ce a spus ilustrul critic şi ascultându-i pe cei doi interpreţi de astăzi ne dăm seama că împreună au realizat o versiune ce corespunde integral acestei definiţii. Emanoil Ciomac aminteşte de laborioasa muncă enesciană care a dus la desăvârşirea acestei Sonate chiar şi după ce fusese prezentată în mari centre muzicale ale lumii. În interviul pe care mi l-a acordat în 1979 la Paris, compozitorul Marcel Mihalovici, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui George Enescu, ne vorbeşte şi el despre acest travaliu asupra manuscrisului care nu a încetat până către sfârşitul vieţii compozitorului, după cum şi-a dat seama în timp ce corecta partitura care urma să apară la editura pariziană Salabert.
Emanoil Ciomac se opreşte asupra contrastelor prezente în această Sonată şi pe care interpreţii de astăzi le-au pus în evidenţă respectând specificul muzicii enesciene şi subliniază „accentul de duioşie românească”, românesc, integral, şi finalul cu voioasele lui „ritmuri de joc”. Mărturisim că am fost surprinşi de apariţia acestor ritmuri în finalul acestei dramatice sonate. Imediat însă ne-am dat seama că ele reprezintă încununarea unei confruntări sufleteşti ce domină partitura, din care în final se nasc speranţa, lumina, se întrezăreşte limpezirea sufletească, năzuinţa dintotdeauna a compozitorului.
Ne pare rău că nu putem să continuăm analiza recitalului cu celelalte lucrări incluse de Dan Cavassi şi Viniciu Moroianu în recitalul încărcat de atâta frumuseţe. Destul să spunem că atât Beethoven (Sonata numărul 4, în do major) cât şi Robert Schumann (Adagio şi Allegro nr. 1  au fost interpretate cu acel simţ al nuanţelor şi cu strădania - pe deplin reuşită - de-a tălmăci specificul muzical al lucrărilor). 
Nu am putea omite bisul pe care cei doi artişti l-au oferit la insistenţele publicului. Dovedind o pilduitoare preţuire pentru valorile muzicale româneşti - astăzi atât de uitate -, ei au interpretat Cântec vechi de Paul Constantinescu, un moment de emoţie sufletească ce a dovedit că inspiraţia din valorile tradiţionale ale artei populare transfigurate de acest reprezentant de frunte al şcolii noastre muzicale sunt vii şi nu s-au perimat, oferind - cum a fost sâmbătă seara - momente de o mare puritate. Reacţia publicului a fost cât se poate de elocventă. De ce Paul Constantinescu - şi nu numai el - ci întreaga generaţie de compozitori interbelici ca şi cei ce i-au urmat nu-şi mai află locul în viaţa de concert, iată o realitate neliniştitoare despre care vrem să discutăm altădată.
 Acum, în încheiere, în acord cu toţi cei care au scris de-a lungul timpului despre această sonată, am vrea să arătăm ca o reluare a ei, o prezentare pe postul România Muzical devine o necesitate. Cel puţin în oraşele în care funcţionează instituţii de artă muzicale credem că este necesară repetarea ei. Să nu uităm că Sonata este dedicată lui Pablo Casals. Cred că ar fi cât se poate de potrivit ca Institutul Cultural român din Madrid să organizeze o seară în care Dan Cavassi şi Viniciu Moroianu să înfăţişeze muzicienilor spanioli şi publicului această pagină care nu reprezintă numai o valoare emblematică pentru arta românească, ci şi una cu nobile rezonanţe afective. În timp şi peste timp această creaţie perenă depune o emoţionantă mărturie despre profundele legături sufleteşti şi artistice ale celor două genii ale muzicii contemporane: George Enescu şi Pablo Casals.
 
  • Currently 4.50/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Noteaza articolul.

Nota curentă: 4.5 din 4 voturi

 



Comentarii

Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.

    Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.


    Recomandat Curierul National
    Ultimele comentarii:

    ”lubenita” de import este tinuta in soare, pe ...
    Preţul pepenilor s-a prăbuşit la Dăbuleni

    salariatul primeste doar 50% din costul fortei de ...
    Campioni la creşterea costului forţei de muncă

    salariatul primeste doar 50% din costul fortei de ...
    Campioni la creşterea costului forţei de muncă

    in total 2,5! ani! pana acum! ...
    Legea privind insolvența persoanelor fizice se amână cu cinci luni

    Inca un domeniu unde micii proprietar de terenuri ...
    Comerțul cu cereale prin Portul Constanța, în declin

    Top articole:

    Afişează articolele cele mai:
    Votate | Comentate | Expediate

    Radio Sud

    Alege TV

    Tipografia de Sud
    Orologia Primo minuto

    Sumarul ediţiei:

    Economie

    Finante Banci

    Specializat

    Politic