Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

"Recviem", minunatul spectacol cu care "Hakameri" a venit in turneu la Bucuresti si la Festivalul de la Sibiu, nu face parte din aceasta categorie. Este opera unui maestru care exploreaza, tulburator, conditia umana din perspectiva unei eterne drame. Aceea a omului ajuns in situatia de a infrunta moartea.
Aceea a omului care descopera, din pacate, atunci cand totul este prea tarziu, ca, sub presiunea aberanta a saraciei, a mizeriei, in goana atavica si, totodata, zadarnica dupa capatuiala - nu a stiut sa traiasca asa cum trebuie: uman, sensibil. Nu a stiut sa-si exprime sentimentele fata de cei apropiati. Iar faptul ca pentru dramaturgul si regizorul Hanoch Levin - "Recviem" a fost si cantecul sau de lebada, face spectacolul lucrat si transpus scenic in ultimele sale luni de viata - cu atat mai impresionant. Poveste despre moarte.
Undeva, intr-un tinut indepartat dintr-o tara mare, intr-un sat uitat de lume, traiesc doi batrani, sot si sotie. Se imbolnavesc si mor jelindu-si traiul dus. O tanara mama ce-si purta pruncul muribund in brate rataceste pe camp in cautarea unui vindecator, ratacire zadarnica - deoarece pruncul se stingea doua zi...
Un birjar sufera la randu-i ca nu are cui sa-si verse amarul: si-a pierdut nu demult, la randul lui, fiul. In acest timp - betivii si tarfele din trasura sa - se afla in cautarea fericirii...Pornind de la trei povestiri de Cehov si retinand de la scriitorul rus poezia existentei umile si, poate, un anume sarcasm fata de inconstienta - Levin a creat un univers ce aminteste atat de imageria hranita de Biblie, cat si de cotidianul vietii evreiesti; si mai ales de imaterialitatea si zborul imaginatiei din tablourile lui Chagall.
Am urmarit in interpretarea artistilor din Israel, al caror talent este egalat doar de o daruire fara limite - un regal artistic, in care situatiile, aparent concrete, si de mare simplitate, fac loc simbolicului, (omul fiind proiectat pe fundal cosmic, si pe cel al arborelui vietii si al ciclurilor naturii; dar si in ambianta unui mediu social deprimant). Un spectacol de realism magic la care contribuie si capriciile memoriei personajelor si exploziile fantasticului si ale miraculosului. Atunci cand, dupa gong, o oficianta trage cortina anume creata a acestei montari, intram in cunoscuta poveste cu "A fost odata un mos si o baba...".
Numai ca, aici, mosul si baba nu mai au decat batranete si boala. Iar iminenta mortii cheama amintiri din negura timpului, cheama imaginea primului copil, disparut imediat dupa nastere si mai ales pe cea a parintilor dusi si ei demult. Parinti care, iata, reapar si sub chipul a trei heruvimi... Luptati-va cu propria alienare.
Descoperiti-va umanitatea din voi. Descoperiti frumusetea vietii. Iubiti pe cei din preajma. Dati frau liber sentimentelor. Nu ramaneti indiferenti la suferinta celor din jur, suna lectia, tarziu insusita, de catre Batran. Invatati din experientele limita, deprindeti curajul de a infrunta destinul si pe cel de a alege intre bine si rau, intre disperare si acceptarea vietii asa cum este - ni se spune prin vorbele tinerei Mame. Nu va pierdeti timpul cu iluzii gaunoase (fie si pe "traseul Paris - Shanghai"). Si nu pierdeti timpul, inlocuind lipsa de dragoste cu taria alcoolului sau cu sexualitatea vulgara - ne mai spune imaginea trasurii, o trasura care seamana cu o corabie beata. Mesajul artistic al spectacolului atarna la fel de greu ca si cel moral.
Inca de la inceput suntem cuceriti de formula de spectacol, de extrema simplitate a cadrului scenografic, (Rakefet Levy) din care nu lipsesc astrele, arborele vietii, reperele universului cosmic. Asa cum suntem, apoi, fascinati de felul in care iluzia si emotia scenei se nasc chiar din jocul, la vedere, cu ceea ce reprezinta stravechi conventii teatrale.
Nimic din toate acestea n-ar exista, daca n-ar fi daruirea si maestria actorilor, a protagonistilor: Gitta Munte, Josef Carmon, a interpretilor femeii tinere si ai vindecatorului, ai celor trei heruvimi, sau ai vulgarilor betivi si prostituate. Dar un cuvant de lauda merita si executantii unor roluri mute, care, prin jocul lor, dau "forma", corp, Casei, Pomului, Calului in trap neobosit (Si cata daruire - in miscarea mecanica, repetata identic, la "milimetru" a interpretului acestui animal, care simbolizeaza, si el, zadarnica noastra alergare prin lume!).
Simt nevoia sa inchei aceste randuri cu alte doua aprecieri, tot de ordin estetic. Prima se refera la modernitatea formulei care integreaza imaginii vizuale efectele muzicii interpretate la in proscenium de catre o formatie orchestrala si de cantareata de opera Keren Hadar.
Cealalta, si cea mai importanta, mi se pare viziunea lui Levin despre forta Rasului si a Comicului de a indulci tragedia omului. Nu cred ca o sa uit vreodata scena in care unul dintre heruvimi incearca - apeland la celebrul gag al celor trei palarii! - sa o faca pe tanara femeie, disperata, sa-si uite, o clipa, durerea.
Natalia Stancu