Spiru Vergulescu, “pictorul Bucurestilor”, la 70 de ani

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Fascinatia citadinului, ca pretext pentru cunoasterea sufletului caselor, a vietii consumate intre zidurile lor - arhitecturi sobre, luxuriante sau de o fireasca simplitate -, prevaleaza in opera maestrului Spiru Vergulescu, supranumit “pictorul Bucurestilor”. Optiunea estetica pentru genul sau predilect trimite la radacinile copilariei, care l-a apropiat de istoria si evenimentele orasului de pe Dambovita.
“Slatina (unde s-a nascut la 13 septembrie 1934, n.n.) m-a facut om, iar Bucurestiul, pictor”, obisnuieste sa spuna artistul. Galeria Artelor, unde expune de mai bine de zece ani, gazduieste personala de pictura a maestrului, ca un corolar al drumului strabatut in cei peste 40 de ani de cariera artistica. Prilej pentru noi de a deschide porti nestiute spre cararile visului dintai al artistului, acela de a picta cu orice chip si impotriva oricaror oprelisti. Porti stiute poate numai de doamna vietii sale, Gunka, sotie si muza, care i-a insuflat mereu forta de a-si stapani visul.
- Maestre Spiru Vergulescu, fiecare intalnire cu arta dumneavoastra are darul sa ne introduca in atmosfera unui Buceresti pe care cei mai multi dintre noi nu-l mai vad, l-au uitat sau nu au timp sa-l redescopere. Aceeasi remarca este valabila si in ce priveste calatoriile dv. sentimentale prin Sighisoara, Constanta, Slatina, Tulcea, Balcik. Sunt acestea tributare nevoii de confesiune plastica sau persistentei in memorie a unor imagini pe care varsta refuza sa la abandoneze?
- Relatia mea cu spiritul citadinului este aceeasi dintotdeauna. Nu tine de timp si nici de varsta. De altfel, cand ma gandesc ca am 70 de ani, nu-mi vine sa cred. Am impresia ca soarta imi joaca feste, tocmai pentru ca ma simt teribil de tanar sufleteste. Am si marele avantaj ca retraiesc anumite momente din viata, indiferent daca au fost mai mult sau mai putin placute, cu atata intensitate incat dispare varsta. Nutresc chiar speranta ca o sa ating 100 de ani. Cat priveste nevoia de a picta, ma socot inca elev. Inca invat. A te crede desavarsit in ceea ce faci e o mare piedica in calea implinirii tale. Eu i-am urmarit intotdeauna cu interes atat pe marii maestrii, cat si pe pictorii incepatori. Nu i-am ocolit nici pe amatori. In lucrarile amatorilor poti vedea lucruri extraordinare: ori iti ofera rezolvarea unei situatii plastice pe care nici nu ti-o imaginezi, ori iti arata cum nu trebuie sa pictezi
- Cum v-ati decis sa deveniti pictor. Ce amintiri va leaga de aceasta alegere?
- Ma stiu desenand de la varsta de trei ani, iar la zece ani, intrebat de invatatorul meu ce vreau sa devin, i-am raspuns: pictor. Nu-mi era foarte clar ce e acela un pictor si nici nu credeam ca din pictura se poate trai, dar vazand in casele oamenilor tot felul de tablouri care mie mi se pareau frumoase, mi-am zis ca asta ar fi o indeletnicire, daca nu o meserie extraordinara. Aveam credinta atunci ca, pe langa alte munci pe care gandeam ca o sa le fac, pictura o sa-mi aduca o mare bucurie. Intalnirea mea cu Frankfurt, un artist care picta o casa mai acatarii din cartierul Voluntarilor, unde locuiam cand eram copil. Apoi intalnirea, prin ‘42, la Plumbuita cu un pictor care lucra dupa natura si care facea minuni acolo, pe panza. Dupa ani am avut o revelatie, identificand intr-o expozitie tabloul la nasterea caruia asistasem, timid, in spatele artistului, ca fiind al lui Lucian Grigorescu. Iata intamplarile care m-au marcat pentru tot restul vietii si m-au sustinut in urmarea acestui drum, chiar impotriva vointei parintilor. Pentru a-i convinge sa ma lase sa urmez pictura am facut si greva: timp de doi ani am refuzat sa invat vreo meserie, explicandu-le ca meseria mea trebuie sa fie pictura. Am fost tentat, la un moment dat, sa-i scriu regelui si sa-l rog sa ma ajute in acest sens. Intre timp, regele a abdicat! Aveam atunci 13 ani, si aproape ca mi se naruise orice speranta. In cele din urma, tatal meu m-a convins sa-mi termin scoala elementara fara de care nu puteam sa lucrez ca ucenic la un pictor de firme. Dupa terminarea ei, pe ascuns, m-am inscriu, cu ajutorul unui vecin care mi-a depus actele, la Scoala medie tehnica de arte plastice, echivalentul Liceului “Nicolae Tonitza” de astazi. Cam astea sunt momentele cheie care m-au condus pe drumul artei. Mai tarziu l-am descoperit pe Andreescu, intr-o prima retrospectiva a artistului organizata de Radu Bogdan, apoi m-a impresionat colectia lui Zambaccian.
- Critica de specialitate remarca, inca de la debut, ca pictura dvs. are “calitatea de a evita aglomeratia locului comun, constituindu-se intr-o confesiune profunda, acordata afectiv cu un echilibrat si distant ton elegiac” (Virgil Mocanu). Care ar fi sursa nostalgiilor ce invaluie, de pilda, “dozajul complicat de arhitectura ideala si de concret cotidian convertit in poezie”, potrivit aceluiasi critic, in calatoriile spirituale bucurestene?
- Cand eram mic, sa fi avut vreo cinci ani (locuiam atunci la Plumbuita), un vecin i-a cerut mamei sa ma duca pana la Biserica Sf. Gheorghe din centrul Bucurestiului. Asezat pe un scaun, nu mi-am dezlipit ochii de la casele care se inlantuiau, in mersul tramvaiului, descoperindu-si frizele, ingerasii, stucatura formidabila. Toate ma impresionau atunci; le vedeam extraordinar de frumoase. Mai tarziu, cand eram student, am avut un model, se numea Petru Macovei, un om in varsta deja, care provenea de la Varatec. Pentru a putea locui in Bucuresti si-a cumparat un coltisor de strada, spre Palatul Ghica, unde si-a construit o casa dupa chipul celei unde traise. Sufletul lui si l-a adus aici de la Varatec. M-a emotionat intotdeauna legatura oamenilor cu locul unde isi duceau viata. In peisajele in care evoc Bucurestiul, si trebuie sa va spun ca am avut surpriza sa fiu etichetat inca de la primele mele expozitii drept pictor al Bucurestiului, ma gandesc si la cei care au locuit in acele case, la lumea care s-a perindat prin acele cladiri, lasand acolo franturi din propria biografie, din bucuriile, neputintele si sperantele ei. Cand transfigurez un colt din Bucuresti, cu toate ca stazile apar goale, foarte rar aduc personaje, cand le pictez, in mintea mea le vad intr-o forfota continua.
- In peisajele recente in care evocati atmosfera Slatinei, acolo unde v-ati stabilit, de ani buni, resedinta artistica si unde ati creat muzeul “Gunka si Spiru Vergulescu”, am remarcat un tumult cromatic. Aveti o lista a prioritatilor afective in tematica peisajului citadin, care beneficiaza de generozitatea culorii, stiut fiind cat de ponderat sunteti in aceasta privinta?
- Asa cum am mai spus, Bucurestiul il am in sange, face parte din mine; il simt foarte bine, el m-a facut pictor; Slatina ma atrage pentru relieful sau aparte: dealuri si vai, apa Oltului... Locuitorii Slatinei nici nu-si dau seama ce minune este acest oras despre care eu cred ca nu si-a gasit edilii pe care si-i merita. Este adevarat ca in peisajele de aici culoarea este mai densa, zona fiind mai putin impregnata de praf. Dar si Balcikul din peisajele mele este mai viu, mai colorat decat la alti pictori. Bulgarii, de pilda, il infatiseaza in argintiuri, prafuit, fara implicare afectiva. Le-a lipsit foarte mult si n-au avut cum sa se ataseze de el. In timp ce noi, il avem in suflet; el este leaganul picturii moderne romanesti. Pastrand proportiile, evocarea unui loc drag are ceva din gravitatea si frumusetea unei mari iubiri. Cand te indragostesti de o femeie, n-o uiti pana mori. Asa a fost si cu Balcikul. Dar vine acum globalizarea si o sa stearga tot ceea ce tine de trairea fiecarei natiuni. Iata de ce cred ca trebuie sa ne pastram specificul national, simtirea noastra, sa nu devenim, fortat, identici, ci sa ne pastram traditia, sa revenim la scolile nationale de arta si cultura. Fara astea vom fi doar niste provincii influentate de tarile care stiu sa-si impuna cultura.