Cumpara acum
Anunturi Publicitare Online
Sondaj:

Credeți că pedepsele pentru violatori ar trebui crescute?

Da
Nu
Pedepsele actuale sunt corecte
Nu stiu, nu mă interesează

Comentarii (4) »
Sondaje vechi »

Contact:

Adresa:
Str. Cristian Popisteanu nr. 2-4
Sector 1, Bucuresti
Telefon/Fax:
021.527.19.13
0758.256.441
E-mail:
office@curierul national.ro

trafic@curierul national.ro




« Alte articole din categoria Specializat

10 Mai, o zi cum n-a fost alta in istoria neamului romanesc

Specializat


10 Mai, o zi cum n-a fost alta in istoria neamului romanesc

Data adaugarii: 2003-05-10

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Sire,
Altete Regale,
Onorat public,
Iubiti scolari,
Evenimente mari se intimpla si vremea se inchide asupra lor. Dar datoria noastra ie sa nu le uitam. Daca imprejurarile mici ale vietii ne stapinesc fatal, ie de nevoie ca in anumite zile sufletul sa ni se innalte la gindul lucrurilor mari faptuite. Ca un drumet obosit, ni oprim pasii si, uitindu-ne la drumul facut si la cel ce se intinde innaintea noastra, ni improspatam puterile.
Ast-fel de zile sint comemoratiile patriotice. Nu zile de o pompa oficiala, de solemnitati cunoscute, ci zile de reculegere solemna, de cugetare pioasa, de bucurie demna, de recunostinta si de sperante. Trebuie sa fie zilele cind ne simtim cu totii mai aproape, cind uitam ceia ce ne desparte, pentru a vedea numai ceia ce ne leaga: aceleasi amintiri, aceleasi ideale; acelasi trecut si acelasi viitor. Rude, despartite prin antagonisme, se intilnesc ast-fel in anumite timpuri la aceleasi morminte, varsa aceleasi lacrimi si se roaga pentru aceleasi fiinti iubite.
Sint necesare comemoratiile, care ne innalta sufletele. Sint necesare comemoratiile pioase, mindre si consciente. Cu atit sint mai de nevoie, cu cit asta-zi iele amintesc singure acelor cari nu citesc, si uita deci mai degraba, lucrurile mari ale timpurilor ce au trecut. (...)
Cu cit un popor se incalzeste mai adinc in masele sale de amintirile fixate ast-fel, cu atita poporul acesta are mai multa constiinta de sine. N’am stima pentru omul care nu serbeaza nimic din propria lui viata, care nu descopere nimic mare in trecutul sau, il uita si duce viata ticaloasa a zilei cu ziua. Imi place, din potriva, acela care si-a avut drumul sau si, cind l-a strabatut pe jumatate, ii place a se uita mindru de unde a pornit si se inchina zilei cind a facut pasul intaiu in viata vrednica de trait. Popoarele care uita, acele care se despretuiesc pe sine, numai acelea nu stiu serba. Cind insa constiinta a strabatut un popor, zile cum ieste aceasta de asta-zi sint o grandioasa manifestatie generala, populara, o afirmatie de viata si putere, o asigurare ca stiu ce au dobindit si ca-l vor pastra.
10 Maiu ie o zi mare, o zi care tot mai mare se va vedea cu cit cunoasterea trecutului nostru va fi mai generala si mai serioasa. Am avut la 10 Maiu 1866 statornicia pe tron: am inchis usa in nas interesului familiar si personal in paguba intereselor natiunii; am avut la 10 Maiu 1877 o tara care iera numai a noastra, o coroana cu stralucire limpede, fara ceata vasalitatii, chiar nominale; iar la 10 Maiu 1881 o coroana regala s’a coborit pe fruntea principelui Carol, o coroana pe care, in deosebire de ale altora, nu i-a daruit-o nimeni decit Dumnezeu si soldatii cari au luptat supt zidurile Plevnei. Trei 10 Maiu ne-au facut poporul cuminte, dar mindru de astazi, care n’are de dat socoteala nimarui de ceia ce face, nimarui decit urmasilor cari vor judeca opera noastra si strabunilor cari asteapta sa o pastram pe a lor.
Ieu vad insa sarbatoarea aceasta si mai larg decit atita. Faptele acestea mari nu s’au facut izolat, printr’un capriciu al norocului, printr’o surprindere binefacatoare a imprejurarilor. Secole intregi de munca le-au pregatit, si in iele a culminat viata noastra nationala. Sfortari obscure, intrerupte, fara nadejde uneori, au precedat desavirsirea luminoasa a unei parti din visul poporului nostru. Pentru coroana din 1881, pentru independenta din 1877, pentru dinastia statornica din 1866 s’a luptat Mircea la Rovine, s’a batut Stefan la Podul-Innalt, la Razboieni si in codrii Cozminului; pentru aceasta a cazut Mihai-Viteazul pe cimpul Turdei si Dimitrie Cantemir a apucat drumul strainatatii; pentru aceasta au predicat Costinestii, pentru aceasta a trecut muntii Lazar, pentru aceasta au luptat si au suferit batrinii de astazi, cari incunjura tronul si-l impodobesc cu parul lor innalbit de munca si de ani. Da, pentru aceasta; pentru aceasta atitea lacrami si atita singe, - pentru a pastra tara, pentru a pastra limba, pentru a pastra legea si a ne aduce aici. Toate acestea le serbeaza 10 Maiu, serbind culmea vietii noastre nationale, caci ie bine ca de toate sa ni aducem aminte, ca un popor sa aiba o singura serbatoare a neamului. Sa aprindem pioasa candela a recunostintii la mormintele mortilor si sa ne inchinam, adinc si sincer, cum se cuvine, innaintea celor cari traiesc si-si vad fapta.
Un moment, ne-am urcat la o innaltime care ne uimeste si astazi. Mihai-Viteazul a tras spada, a infruntat ostiri imparatesti de la Constantinopol si Viena, ostiri ardelene si polone, a visat Tarigradul intr’un moment de suprem entuziasm. In Plevna au pradat ostasii sai, in Plevna unde ne astepta dupa trei veacuri biruinta. Adrianopolul iera atins de stafetele sale, si un singur Domn stapini in Bucuresti, in Iasi si in Alba-Iulia.
Ne-am ridicat de atunci, si am avut timpuri bune. Domnii lungi, Domni bogati, civilizatie, cultura. Orientul crestin ni se inchina noua, astepta de la noi viata sa politica si culturala: cartea si sabia. Matei Basarab iera “rege” pentru Bulgari, cari primiau de la iel steagul ce li fagaduia dezrobirea.
Ieram despartiti in doua, acei cari mai ramasesem adunati in jurul patriii, in jurul mormintelor strabune, cite ni mai ramasese. Aveam doi stapini, unul aproape de tot, cu imbratisarea teribila. De un fir de par, de o neintelegere totdeauna posibila intre cei ce se ispitiau de rodnicia pamintului nostru, se tinea viata noastra nationala. Mai mari decit Domnii ierau functionarii straini cari-i controlau, si simtiam aceasta, cu cita durere, se simte din scrisele si din cuvintele batrinilor. Visam atunci a fi si noi un Stat organizat, sa “alcatuim un Stat, care sa inceapa a figurarisi printre altele”(...)
In 1848, parintii si bunii nostri atinsese ultimele margini ale idealului poporului roman. Printr’o miscare, ori-cit de rau condusa, dar neaparata ca o manifestatie de viata, ca o afirmatie de persistenta a constiintii etnice, iei aratara limpede Europei ca aici la Dunare nu mai ie carne omeneasca de impartit. Voiam, iera evident, sa traim prin noi si pentru noi.
Urma exodul patriotilor, un exod, nu de tinguitori, meniti sa nu fie respectati, ci de apostoli convinsi ai unei cauze drepte. Incepuram sa fim cunoscuti, pretuiti si intelesi de acei Apuseni cari nu stiau pana atunci despre noi decit cele prinse in fuga de ochiul distras sau prevenit al calatorului. Cind ordinea ramase sa se faca in Orientul scapat de cotropire, dupa razboiul Crimeii, in 1856, diplomatia europeana stia ca aici casa iera ocupata de cineva care nu ie dispus sa primeasca oaspeti si ca, in privinta viitorului nostru, trebuiam intrebati noi in rindul intaiu.
Revolutionarii din ajun devenira in divanurile ad-hoc oameni cumpatati, cu judecata politica matura, cari ar face onoare si altor popoare, mai batrine si mai mari decit al nostru. Din Adunarile consultative nu iesira numai dorinti individuale sau de clasa, sfaturi, ci o manifestatie generala, comuna, atit de puternica, in cit ne treziram, fara a ni da sama insine, ca, in loc sa indreptam vointa altora, li-o substituisem pe a noastra. Voiam Unirea si o facuram; cei ce intrebase se inclinara innaintea acestui elocvent raspuns. Iera un Domn in Iasi si Bucuresti: una din dorintile din 1834 se indeplinise.
Veni apoi rindul unei a doua. Septe ani dupa Unire, Alexandru Ioan I-iu abdica, si principele strain trecu hotarul si deveni al nostru. Iera un 10 Maiu ca si acesta, sint trei-zeci si doi de ani de atuncea, ani grei de fapte, de incercari si de izbinde, trei-zeci si doi de ani in cari alesul din 1866 si tara se intristara de aceleasi intristari si avura aceleasi bucurii.
O combinatie diplomatica iera sa ne uneasca in secolul trecut, si aceasta supt un Hohenzollern, principele Henric, fratele lui Frederic-cel-Mare; insemnatatea actului din 1866 sta insa in aceia, ca tara, unita prin vointa iei, chema cu deplina constiinta pe acela care iera sa fie cel mai Romin dintre Romini. Suzeranitatea apasa asupra noastra: fluturele se innadusia in crisalida. Aveam nevoie de neatirnare, caci ieram maturi pentru dinsa, ieram destul de tari si de cuminti pentru a o avea. Altora li s’a dat lovitura de sabie a emanciparii; noi ne-am emancipat insine; am dat soartei rele pentru a o impaca scumpul prinos de singe al vitejilor, ofranda amara de lacrimi a vaduvelor si orfanilor. Ceia ce ie o mindrie pentru noi, o mindrie care ni umezeste ochii de bucurie, ie ca nimeni nu se poate lauda cu liberarea noastra. Pentru popoare, recunostinta ie un greu lant, si, multamita lui D-zeu, iel nu ne leaga.
Ce ni pastreaza viitorul? Ceia ce vom sti noi sa-i cerem, precum trecutul ni-a dat ceia ce noi i-am cerut. Dupa ce vasul a pornit pe marea larga, trebuie marinari incercati, prudenti si oteliti. Ceia ce vor fi copiii acestia, va fi Romania in cite-va zeci de ani; cu energia generatiilor ce vor veni se va ridica sau va scadea situatia cistigata. In mina lor va fi norocul, care nu ie un noroc, ci o rasplata.
Si dascalii din scoala mica si dascalii din scoala mare, si institutorii si profesorii de toate gradele si acei profesori ai tuturora cari sint ziaristii si scriitorii in presa, oratorii in parlament, oamenii de guvern, profesori prin exemple, acestia vor avea raspunderea, raspunderea aceia, care, pierduta din ochi, ii va apasa greu supt pamint si nu-i va lasa sa doarma somnul odihnei meritate. Iei sint artistii innaintea marmurei curate care ie un suflet de copil, marmura din care pot face, nu un om de geniu sau de talent, ci vrednica opera de arta care ie un om nobil, patruns de datorie, fericit si raspinditor de fericire.
Cresteti-i deci bine sau, mai drept, sa-i crestem bine, sa-i facem increzatori in bine, in frumos, in adevarat. Sa nu se desprinda a ride decit risul bucuriii, si nu al despretului si ironiii, care diformeaza buzele si usuca inimile ca Simunul Saharei, pe urma caruia nimic nu incolteste. Sa creada chiar mai mult decit trebuie; un naiv are inca scinteia dumnezeiasca intr’insul si viata-i va pune hotare de la sine. Nu, cu nici un pret sceptici!
Dar nici naturi usoare. Daca vor fi oameni de stiinta, artisti, mestesugari, sa nu fie diletanti in ale lor. Sa se patrunda ca nimic nu se face bine decit cu jertfirea intreaga a fortelor celor mai intime. Sa fie cinstiti fata cu menirea lor pe lume, si sa n’o despretuiasca menirea aceasta, ori-care li-ar fi data de soarta.
Si asa vor fi patrioti, nu de patriotismul zgomotos al omului care traieste dintr’insul, ci de patriotismul modest care se cunoaste prin urmarile sale. Cel mai patriot popor nu ie acela unde se vorbeste mai mult de patrie, ci acela in care sint mai multi oameni cinstiti si harnici. Uimiti, se uita singuri acei ce si-au slujit tara, arindu-i pamintul, crescindu-i bogatia si cultura, fiecare unde se gaseste, cind vad rasplata coborindu-se asupra terii ajunse mai puternica si mai mindra, - prin colaboratia aceasta de fie-ce clipa a celui mai de jos cu cel mai de sus, egali prin respectul de datorie, prin nobletea sufletului si bogatia inimii.
Si, muncitori ai vremilor de mine, cind veti voi sa va imbarbatati in munca, ridicati-va ochii spre culmea unde arde focul nestins al patriii, ridicati-va ochii spre acela care-l pazeste, spre purtatorul Coroanei. Mindria lui ie mindria noastra si puterea lui ie puterea noastra.
Traiasca Tara,
Traiasca Regele.


Juramantul
depus in Adunarea Deputatilor
10 (22) Maiu 1866

Jur a fi credincios legilor terii, a pazi religiunea Romaniei, precum si integritatea teritorului ei, si a domni ca Domn constitutional.

Declaratie solemna
rostita in Adunarea Deputatilor
10 (22) Maiu 1866

Ales de catre natiune, cu spontaneitate, Domn al Romanilor, Mi-am parasit, fara a sta la indoiala, si tara si familie, spre a raspunde la chemarea acestui popor care Mi-a incredintat destinatele sale.

Punand piciorul pe acest pamant sacru, am si devenit Roman. Primirea plebiscitului Imi impune, o stiu, mari datorii; sper ca Imi va fi dat a le indeplini. Eu va aduc o inima leala, cugetari drepte, o vointa tare de a face binele, un devotament fara margini catre noua Mea patrie si acel neinvins respect catre lege, pe care l-am cules in exemplul alor Mei.
Cetatean astazi, mane, de va fi nevoie, soldat, Eu voiu impartasi cu D-voastre soarta cea buna ca si pe cea rea. Din acest moment, totul este comun intre noi; credeti in Mine, precum cred Eu in D-voastre!
Singur numai Dumnezeu poate sti ceea ce viitorul pastreaza patriei noastre! Din parte-ne sa ne multumim intru a ne face datoria. Sa ne intarim prin concordie! Sa unim puterile noastre, spre a fi la inaltimea evenimentelor!
Provedinta, care a condus pe Alesul D-voastre pana aici si care a inlaturat toate piedicile din calea Mea, nu va lasa neindeplinita opera sa.
Traeasca Romania!

Zece Mai: ziua de sarbatoare nationala a carei amintire starueste din anii indepartati ai copilariei, evocand in mintea noastra, a celor nascuti odata cu veacul sau in pragul sau, luminisuri de soare pe stralucirea uniformelor de alta data, vremurile senine de inflorire si nadejde in care Romania isi faurea viitorul.
Ne-a fost dat, la trei sferturi de secol de cand aceasta zi a intrat in istoria tarii, odata cu acel ce era sa fie intaiul si marele ei Rege, la sase zeci de ani dela proclamarea Regatului si incoronarea lui Carol I cu otelul tunurilor cucerite la Plevna, sa privim un zece Mai mohorat intr’o Romanie sfasiata.
Dar randurile dese si sure ale ostirii pregatite pentru lupta, al carei pas hotarit vesteste implinirea Scripturilor, in fata tanarului rege investit cu cea mai inalta demnitate militara pe care au imbracat-o marii Sai inaintasi, cuvintele insesi rostite astazi cu atata incredere si avant, dela Vladica la opinca, dela Conducatorul Statului la sublocotenent, arata tot mai limpede vointa neinduplecata a neamului, de lupta si de jertfa pentru biruinta deplina a dreptatii sale.
In lumina acestor imprejurari, se cuvine sa ne folosim de scurtul popas de reculegere ca sa privim in urma, si din firul amintirilor ce se leaga de aniversarea de astazi, sa cautam a-i desprinde mai lamurit intelesul si invatamintele.
Zece Mai a insemnat, in primul rand, ziua Dinastiei. La 10 Mai 1866 a depus Domnitorul Carol de Hohenzollern juramantul in fata Adunarii tarii, rostind acele memorabile cuvinte cari prevestesc si rezuma intreaga desfasurare a lungei si glorioasei Sale domnii: “Punand piciorul pe acest pamant sacru, am si devenit Roman. Primirea plebiscitului Imi impune, o stiu, multe datorii. Sper ca-Mi va fi dat a le indeplini. Eu va aduc o inima leala, cugetari drepte, o vointa tare de a face binele, un devotament fara margini catre noua Mea patrie si acel neinvins respect catre lege, pe care l-am cules in exemplul alor Mei.
“Cetatean astazi - maine de va fi nevoie soldat, Eu voiu impartasi cu Domnia Voastra soarta cea buna, ca si pe cea rea. Din acest moment totul este comun intre noi. Credeti in mine, precum si Eu cred in Domniile Voastre”.
“Singur numai Dumnezeu poate sti ceeace viitorul pastreaza Patriei noastre! Din parte-ne sa ne multumim intru a ne face datoria. Sa ne intarim prin concordie! Sa unim puterile noastre, spre a fi la inaltimea evenimentelor”.
Astfel se implinise intaia conditie fundamentala a desvoltarii noastre, in secolul ce urma sa insemne in istorie triumful ideii de nationalitate, conditie pe care o formulasera in chipul cel mai categoric toti fruntasii miscarii noastre de renastere si o amintise atat de limpede memoriul inaintat de delegatii romani, Conferintei Marilor Puteri intrunita atunci la Paris: “Unica garantie a ordinii si a stabilitatii in viitor, Romanii o vad in realizarea Unirii si a Monarhiei ereditare sub dinastia unui Principe dintr’o familie domnitoare din Europa... Romanii, urma memoriul, s’au saturat de certurile si de greutatile schimbarilor prea dese de Domnie”. “Ei vor sa puna capat provizoratelor si incertitudinilor. Fiecare tara trebuie sa aiba forma de guvernamant ce-i convine. Guvernamantul electiv pe viata sau pe timp marginit poate fi bun pentru unele tari, dar nu se poate zice ca e bun ori si unde, si este sigur ca nu e bun in Principatele Unite, cari nu vad cu putinta de a introna ordinea si stabilitatea decat prin guvernul ereditar”.
Convingerea aceasta patrunsese atat de adanc si de temeinic in mintea contimporanilor, ca insusi Cuza-Voda, intaiul Domnitor al acestor Principate, unite prin alegerea sa, considera coroana ce i se incredintase doar ca “un depozit sacru”, iar in primele zile ale anului in care era sa-si incheie stapanirea, raspundea unui demers al consulilor straini, cu o nobila dezinteresare, ca cel mai bun mijloc de a aduce linistea in tara ar fi sa-i incredinteze carmuirea unui principe strain. Asa se lamureste si lipsa de impotrivire a lui Alexandru Ioan I, in clipa in care i s’a cerut abdicarea: actiunea dela 11 Februarie raspundea poate astfel intr’o larga masura gandului sau propriu, chiar de va fi socotit alte mijloace potrivite pentru a-l aduce la indeplinire. Unsprezece ani mai tarziu, aceste convingeri aflau inca un rasunet in realismul, pe care il arata la 10 Mai 1877 Ion C. Bratianu in desbaterile Parlamentului: raspunzand unui deputat, care se impotrivea ca noua decoratie a Stelei Romaniei sa se poata da si civililor, deoarece aceasta ar fi insemnat o abatere dela principiile democratiei, primul ministru ii raspundea: “nu veti fi decat doi sau trei cu aceste idei, iar toti ceilalti vor face totdeauna sacrificiul chiar a convictiunilor celor mai intime pentru interesele tarii Romanesti. Eu n’am avut sfiala sa vin aici in Camera sub regimul conventional care instituia principiul monarhiei constitutionale, si cand atunci mi se zicea ca sunt republican, eu nu m’am sfiit a declara ca intr’adevar sunt republican si as dori si pentru tara mea sistemul republican: dar fiindca vad ca nu se poate, de aceea... voi face tot pentru ca sa prospere tara mea sub regimul monarhic”.
“Cei mai republicani, incheia conducatorul revolutiei dela 1848, au fost indemnati de un instinct de conservatiune a admite in cele din urma o domnie ereditara”.
Astfel s’a incheiat acum trei sferturi de veac legatura intre dinastie si tara, adevarat contract intre Rege si natiune, in care credinta si devotamentul celei din urma se intemeiaza statornic pe principiul de echilibru, de dreptate si de prestigiu, pe care il reprezinta cel dintai. De atunci clipele de mai mare stralucire in istoria Romaniei moderne, au fost acelea in cari, de o parte si de alta, aceste conditii esentiale ale desvoltarii ei au fost indeplinite cu cea mai mare staruinta si sinceritate.
Dar dela zece Mai 1877, prin insasi fapta Domnitorului si a sfetnicilor sai, ziua pe care o praznuim mai inseamna pentru Romanii de pretutindeni aceea a Armatei, a vointei natiunii infaptuita prin puterea si vitejia ei militara.
Desigur, putine popoare la aceste margini ale Europei au dat dovada de atata dorinta de pace si de linistita convietuire cu neamurile si stapanirile inconjuratoare. Insasi declaratia de independenta ce se leaga de rostul istoric al acestei zile, s’a facut sub imperiul celor mai grozave necesitati razboinice, atunci cand se folosisera pana la deplina lor istovire toate incercarile de-a inlatura, pe cale de pace si de buna intelegere, conflictele cu imparatia vecina.
“Cand insa, spunea in ziua dintai a Neatarnarii noastre primul ministru Domnitorului, a incetat orice speranta ca turburarile de peste Dunare se vor potoli pe cale diplomatica, cand razboiul... a izbucnit si cand nimic nu ne poate asigura despre consecintele acestei teribile zguduiri pentru peninsula balcanica... cand orasele si satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe rusesti, nici chiar romanesti, sunt, nu numai ocupate ca puncte strategice, dar zilnic bombardate, incendiate si jefuite, cand campiile si holdele noastre sunt pustiite si arse, cand muncitorii sunt rapiti dela plugul lor si dusi in robie cu femeile si copiii lor, cand intr’un cuvant, vedem Patria noastra amenintata de toate urgiile navalirilor salbatice din veacurile trecute, acelas simtamant de prudenta si de intelepciune care ne-a condus intotdeauna, ne impune astazi datoria de a ne ridica cu totii, de a tine piept primejdiei, spre a salva individualitatea politica a Statului roman”.
Din prisosul de nedreptati, de asupriri si de impilari au tasnit atunci, ca si in alte zile mari ale trecutului departat, energia si increderea in destinele neamului, cari ne-au dus tanara ostire, de atatea veacuri neincercata in lupte, peste Dunare sub zidurile Plevnei, sa pecetluiasca prin sangele ei constiinta de a fi si vointa de a lupta a poporului roman. Cand strainii ce privisera vitejia dorobantilor avantati pe povarnisurile sangeroase ale Grivitei, au putut spune cu uimire, cum a scris atunci unul dintre ei: “Niciodata n’as fi crezut sa vad atata bravura la o trupa care pana acum n’a cunoscut focul”, s’a desteptat in constiinta romaneasca de pretutindeni amintirea vitejiilor stramosesti si temeiul de nadejde al biruintelor viitoare.
Caci razboiul neatarnarii, inceput prin declaratia de independenta dela 10 Mai 1877, n’a fost numai acel al Romaniei mici, ce nu cuprindea atunci in hotarele sale decat Muntenia, Moldova lipsita de cele mai bogate tinuturi ale ei cu doar trei judete ale Basarabiei de miaza-zi; el a fost purtat cu trupul si cu sufletul, de Romanii tuturor provinciilor aflate sub stapanirea straina din cari au alergat, infruntand toate piedicile si toate urgiile, voluntarii si ajutoarele; din Basarabia, de unde un tanar voluntar din cavalerie purta inca de atunci in desagii sai bastonul maresalului Averescu; din Bucovina, din Ardeal, barbatii treceau muntii, sa ajunga randurile invingatorilor dela Plevna, iar femeile, atunci cand nu le era ingaduita alta manifestare, purtau totusi cu mandrie caciulita de astrahan impodobita cu pana Curcanului.
Patru decenii mai tarziu, nazuintele rascolite de fapta vitejeasca a armatei erau sa rodeasca in implinirea destinelor romanesti.
Fie ca astazi, cand oastea tarii isi strange randurile, cand isi inalta iarasi fruntea spre drapelele ce falfaie deasupra randurilor ei, impodobite cu marturiile izbanzilor trecute, privirea ostasilor sa poata deslusi in tesutul de matase slovele stravechi, lozinca de pe steagurile voevozilor: “vitejia dreapta sa biruiasca”.
Niciodata vitejia nu clocoteste in sangele lor, ca si in acel al stramosilor, nu s’a aflat in slujba unei cauze mai drepte.
Afle in amintirile ce strajuesc insemnatatea acestei zile nationale si istorice, puterea de a dovedi incaodata Regelui si Tarii, prietenilor si vrajmasilor, ca dreptatea nu piere si vitejia birueste.




Ziua regalitatii romane

La 1848 romanii au beneficiat de o generatie de oameni politici unica, irepetabila. Programul lor pentru regenerarea si modernizarea Principatelor prevedea, intre altele, unirea Tarii Romanesti cu Moldova si aducerea pe tronul noului stat a unui principe strain. Acest ultim deziderat isi gasea motivatia pe de o parte in dorinta de a curma nesfarsitele lupte pentru domnie, iar pe de alta in ridicarea prestigiului noii formatiuni politice prin alianta cu o casa domnitoare europeana.
In 1859 s-a implinit doar o parte a programului pasoptist: cel care l-a personificat, principele Alexandru Ioan Cuza, a reusit, in timpul celor sapte ani de domnie, sa aplice un sir de reforme (cea mai semnificativa ramane improprietarirea taranilor) care au inscris Romania pe drumul ireversibil al progresului social si economic. In acelasi timp insa erodarea guvernarii sale, luptele politice sterpe, o anume insatisfactie generala au impus schimbarea. Procedeul ales - detronarea principelui - discutabil ca gest dar benefic, in timp, pentru tara - a impus o optiune exterioara. Pe moment, lucrul s-a dovedit complicat, deoarece, ca si in alte momente ale istoriei noastre, am preferat improvizatia. Odata principele Cuza rasturnat, conjuratii si-au dat seama ca n-au inlocuitor. Formula proclamarii principelui Philippe de Flandra, fara consimtamantul acestuia era inoperanta. In plus, climatul international tensionat (iminenta razboiului austro-prusian, conflictul latent franco-german, pretentiile de suzeranitate ale Turciei asupra Romaniei si prin urmare de decizie unilaterala in ceea ce priveste persoana viitorului principe, veghea amenintatoare a Rusiei asupra a ceea ce se intampla in ograda romaneasca) facea alegerea anevoioasa. Trimisi in Occident pentru a-i gasi un succesor principelui Unirii, Iancu Balaceanu si Ion C. Bratianu, dupa cautari infrigurate, se opresc la principele Carol de Hohenzollern, din familia domnitoare a Prusiei, inrudit in acelasi timp cu imparatul francez Napoleon al III-lea. "Du-te si guverneaza aceasta tara unde esti chemat", i-ar fi spus Otto Bismarck, prea puternicul cancelar german, ceea ce echivala cu o consacrare de fapt. Dar materializarea acestui indemn era inconjurata de primejdii nenumarate. Sub un nume fals (cetateanul elvetian Karl Hettingen), purtand ochelari albastri si calatorind la clasa a II-a a vaporului, Carol de Hohenzollern cobora la Turnu Severin pe pamantul viitoarei sale patrii. Un plebiscit facut in graba dadea vot majoritar acestei alegeri. La 10 mai 1866 noul cetatean roman, imbracat in uniforma prusiana de aparat, depunea juramantul pe legile Romaniei (constitutia nefiind definitivata, se facea in pripa o traducere a celei belgiene care, cu adaptari locale, va deveni ulterior legea fundamentala a tarii). Carol de Hohenzollern, convins ca doar Dumnezeu cunoaste viitorul tarii, declara in fata Parlamentului ca intelege sa fie bun cetatean si, de va fi nevoie si bun soldat.
E ceea ce avea sa dovedeasca peste 11 ani, cand imprejurari internationale favorabile ingaduie Romaniei sa-si dobandeasca independenta, alta conditie esentiala pentru progresul acestei tari latine la Dunarea de Jos. Atunci, in 1877 chemata in ajutor de armata tarista aflata in deruta pe campiile bulgaresti, Romania princepelui Carol si-a dat masura vitejiei, capacitatii militare si mai presus de orice, a dorintei de a fi independenta. La 10 mai 1877, cu trupe rusesti pe teritoriul national, pregatite sa treaca Dunarea, Parlamentul, in urma interpelarii deputatului N. Fleva, vota - cu 3 abtineri - independenta Romaniei si instituirea, in consecinta, a starii de razboi cu Turcia. Totodata, ca un avertisment fata de poftele anexioniste ale Rusiei, Parlamentul isi anunta hotararea de a pastra cu orice pret "granitele actuale" ale tarii.
Romanii s-au acoperit de glorie in razboiul purtat pe teritoriul Bulgariei. Rasplata le-a fost prin consens international exprimat la Congresul de la Berlin, din iunie 1878, amputarea teritoriului in favoarea Rusiei. Raptul Basarabiei s-a facut "in interesul mentinerii pacii europene", pentru o reparatie postuma in memoria tarului care, la 1856, "pierduse provincia romanesca!". Defavorizati de Concertul european, cu vecini neprieteni, romanii isi consolideaza statul, institutiile sale, sistemul legislativ - intr-un cuvant il modernizeaza. Romania principelui Carol se profila ca tara cea mai stabila, mai prospera din Sud-Estul Europei. Era necesara si o afirmare de prestigiu. Aceasta a fost la 10 mai1881, proclamarea regatului, cel venit cu imense riscuri intr-o tara necunoscuta, ajunsa de la o zi la alta patria lui, in urma cu 15 ani, culegea acum roadele stradaniilor sale. Impunand disciplina germana unor supusi inzestrati dar mai putin dispusi la efort de durata, regele Carol, inconjurat de ministri, consilieri, oameni de afaceri oferea Europei imaginea unui regat puternic, credibil, membru de necontestat in galeria statelor europene. Dovada proeminentei Romaniei avea s-o dea, a doua zi dupa proclamarea regatului, recunoasterea internationala intruchipata, in premiera, de telegrama de felicitare a tarului Alexandru al III-lea al Rusiei.
GEORGETA FILITTI
 
  • Currently nan/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Noteaza articolul.

 



Comentarii

Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.

    Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.


    Recomandat Curierul National
    Ultimele comentarii:

    NATURA 15 Dumnezeu 15; natura 11 Hristos 11, Maria ...
    “Natura Altfel”, un nou proiect FTMB

    Pupincuristul asta de Ivascu este ministrul tipic ...
    Se cere demisia ministrului Culturii, George Ivaşcu

    Rectificare - Iar industria este construita de cat ...
    Ziua Națională a Contabilului Român - o țară, o economie nu pot avansa fără specialiști

    Ce anume mai contabilizati, din patrimoniul tarii, ...
    Ziua Națională a Contabilului Român - o țară, o economie nu pot avansa fără specialiști

    adica eliminarea politiei rutiere si examen fara s ...
    Modificare BOMBĂ a Codului Rutier: Nimeni nu mai scapă doar cu o amenda!

    Top articole:

    Afişează articolele cele mai:
    Votate | Comentate | Expediate

    Radio Sud

    Tipografia de Sud
    Orologia Primo minuto

    Sumarul ediţiei:

    Opinii

    Eveniment

    Economie

    Actualitate Companii

    Specializat

    Politic

    Economie mondiala

    Auto