Acest articol contine 2 imagini:

» Sistemul bancar, o reţea de “falsificatori de bani”
» Baza monetară (ajustată) în dolari

Sistemul bancar, o reţea de “falsificatori de bani”

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Autorul Charles Hugh Smith spune că expansiunea creditului operată de băncile centrale şi comerciale nu se deosebeşte cu nimic de contrafacere
"Împrumutarea de bani, în baza unor surplusuri viitoare imaginare, este cea mai gravă formă de falsificare a banilor"
Sistemul actual favorizează alocarea greşită a capitalului şi este sortit imploziei

Traversăm o perioadă în care actorii economiei reale şi investitorii pe activele de risc aşteaptă "decizii salvatoare" de la autorităţile politice şi băncile centrale, însă acestea nu numai că nu au cum să vină, dar nu fac decât să fie contraproductive, avertizează Charles Hugh Smith, într-o serie de materiale postate  pe blogul său Of Two Minds, preluat de publicaţia online Zero Hedge. Majoritatea măsurilor de natură monetară nu fac decât să distorsioneze economia în condiţiile în care acestea nu se deosebesc foarte mult - prin efecte - de falsificarea propriu-zisă a banilor.
Contrafacerea este ilegală întrucât este o falsă creare de valoare, aminteşte Smith. Falsificatorul ia hârtie ieftină şi o transformă în bani cu valoare mare, care reprezintă un echivalent pentru elemente productive sau bunuri ale economiei reale. Contrafacerea este pedepsită de lege întrucât falsificatorul nu creează valoare adăugată, ci doar un mijloc prin care poate pretinde dobândirea unei valori reale.
A crea valoare reală - prin oferirea de bunuri şi servicii în economie - necesită eforturi şi muncă grea. Falsificatorul însă îşi apropriază cu uşurinţă aceste rezultate ale muncii şi inovaţiei doar prin contrafacerea hârtiei.
Dacă falsificarea banilor este ilegală, atunci cineva ar trebui să îi aresteze pe membrii board-ului Rezervei Federale Americane întrucât aceştia au emis monedă fără acoperire şi fără a produce valoare adăugată în economie. Este contrafacere în cel mai clasic înţeles al cuvântului, iar singurul scop al acestui procedeu este menţinerea unei elite financiare care alocă greşit capitalul.

Băncile, focar de criminalitate financiară

Băncile comerciale sunt alţi falsificatori de bani, în condiţiile în care eliberează credit fără acoperire, acesta fiind tot un mijloc de a obţine factori productivi sau bunuri reale fără a aduce valoare adăugată economiei. Băncile centrale şi instituţiile de credit diluează deopotrivă baza valorii reale printr-o expansiune continuă a mijloacelor de dobândire a acestora prin tipărire de ban şi acordare de credit (fără acoperire). Dacă falsificarea de bani este pedepsită de lege deoarece este o pretindere frauduloasă asupra unor bunuri, servicii sau active reale, cum se face că tiparniţa Fed este legală?, se întreabă Smith. Un sistem care permite acest lucru nu reprezintă altceva decât o cleptocraţie financiară care îşi însuşeşte - prin credit contrafăcut - bunurile produse de economia reală.
Băncile nu aduc nicio valoare adăugată, ci numai fură de la cei care o creează. Smith menţionează trei tipuri de criminali. Primul dintre aceştia falisifică bani de hârtie după mijloacele clasice. Cel de-al doilea împrumută bani pe baza unor active evaluate fraudulos şi în baza unor venituri viitoare imaginare. În fine, cel de-al treilea criminal ia bani cu dobândă zero de la Fed şi extinde un credit fraudulos în baza unor garanţii guvernamentale.
Sistemul bancar al rezervelor fracţionare - unde creditul este emis fără acoperire, în baza unor venituri viitoare supradimensionate - este conceput după principiile criminale ale reţelelor de falsificatori de bani. Atunci când corporaţiile şi statul sunt una, este vorba despre fascism. Statele Unite ale Americii au luat forma unui "fascism financiar", în care întreg sistemul este bazat pe complicitate, fraudă şi contrafacere, mai scrie Smith.

Creşterea economică, o fantomă după care alergăm zadarnic

Economia Statelor Unite ale Americii este una contrafăcută, care trăieşte din banii creaţi din nimic şi care nu îşi au echivalentul în extinderea productivă şi a surplusului de valoare. Într-o economie în care contrafacerea de monedă nu ar exista, entităţile economice trebuie să îşi desfăşoare activitatea după principii productive. Astfel, o fabrică trebuie să fie profitabilă, iar dacă, în total, costurile de producţie echivalează cu 10 unităţi (măsurate în aur, scoici sau bani), atunci valoarea de vânzare a produselor rezultate trebuie să fie măcar de 11 unităţi pentru a fi profitabilă. Dacă aceasta este de doar 9 unităţi, producţia poate fi susţinută numai din vânzarea de active sau din împrumuturi. Dacă, în cele din urmă, compania nu reuşeşte să îşi amelioreze costurile sau să îşi sporească livrările, lipsindu-se de capacitatea de a produce cash, este silită să îşi recunoască insolvenţa şi închide fabrica.
Teoriile actuale macroeconomice nu ţin însă cont de profitabilitate şi eficienţă, ci se centrează pe măsurarea indicatorului produsului intern brut. Acesta înglobează laolaltă investiţiile bune, dar şi pe cele greşite, premisa fiind aceea că orice producţie de bunuri şi servicii aduce valoare. Smith oferă câteva exemple pentru a se înţelege erorile pe care le implică urmărirea în primul rând al PIB-ului. Dacă o fabrică de combustibili bio are costuri mai mari decât preţurile de vânzare, care este valoarea sa pentru economie? Dacă sunt construite case în câmp, care nu îşi găsesc niciun cumpărător, care este valoarea adăugată pentru societate? Dacă un medicament scump este distribuit în cantităţi mari, dar nu contribuie semnificativ la prelungurea duratei de viaţă, care este scopul unei astfel de risipe? Investiţiile greşite, în toate cazurile de mai sus, sunt însă contabilizate de indicatorul PIB, care spune că a fost creată valoare deşi nu a fost aşa.
Este şi cazul banilor pompaţi către bănci în cantităţi de trilioane de dolari - împrumutate în numele contribuabililor - pentru a susţine nişte entităţi care nu aduc valoare adăugată, ci doar pierderi. Aceste alocări greşite de capital, nerecunoscute de PIB, mai degrabă extrag valoare din economie decât să aducă surplus, în măsura în care nu lasă resurse pentru investiţii în proiecte energetice viabile, pentru case construite acolo unde trebuie, pentru medicamente care să amelioreze semnificativ sănătatea oamenilor.
Sumele împrumutate nu ţin seama de costurile de înlocuire a capacităţilor de producţie, în condiţiile în care teoria spune că o companie ar trebui să plătească sumele datorate din surplusul obţinut. Acest principiu este nesocotit, iar creditul este direcţionat către entităţile generatoare de pierderi. Surplusul viitor este oricum imaginar, în contextul în care se poate afla că cererea de bunuri produse de anumite companii intră în declin. Tocmai de aceea, împrumutarea de bani, în baza unor surplusuri viitoare imaginare, este cea mai gravă formă de falsificare a banilor, în opinia lui Smith.
Este exact ceea ce face SUA, care împrumută sume imense - la nivel de corporaţii şi la nivel federal - antamând surplusuri viitoare fantomatice. Economia americană rulează deficite masive, risipind sume imense care sunt accesate pentru a finanţa investiţii greşite. Pe măsura alocării defectuoase a capitalului, costurile cu dobânzile ajung să depăşească orice posibil viitor surplus.

Un sistem sortit imploziei

Ultima încercare de reparare a realităţii unor datorii imposibil de rambursat o reprezintă tocmai falsificările de bani succesive operate de Rezerva Federală Americană. Piaţa va descoperi, în cele din urmă, valoarea apropiată de zero a monedei apărute din nimic şi atunci sistemul va face implozie. Mecanismul de expansiune continuă a masei monetare şi a creditului se va bloca atunci când nu vor mai fi resurse reale de capital pentru a susţine consumul şi investiţiile greşite. Realitatea insolvenţei sistemului va fi astfel dezvăluită, conchide Charles Hugh Smith.