Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

A trecut mai bine de un deceniu de când la nivel declarativ România a adoptat principiul "statului minimal". Nivelul de o treime din produsul intern brut al veniturilor bugetare, printre cele mai mici din Europa, ne spune că ne încadrăm întrucâtva între aceste limite. Nedispunând de capital, statul a abdicat de la gestionarea companiilor pe care le deţinea în proprietate înainte de 1990. Fie prin privatizări, fie prin închiderea propriu-zisă a unităţilor productive. În ideea că statul este "cel mai prost administrator", acesta a ales să fie cel mai bun lichidator.
Problema este că odată cu dezindustrializarea României statul nu avea cum să nu tindă să devină minimal. Pentru că pur şi simplu nu mai avea cum să susţină un nivel de trai la care cetăţenii ar fi sperat în decembrie 1989. Învăţământul, sănătatea şi alte elemente de asistenţă socială au tins să îşi îngusteze atât aria prestaţiilor gratuite, cât şi numărul beneficiarilor.
Din păcate acest proces vizibil al de-democratizării serviciilor oferite de stat nu a fost însoţit - cum ar fi fost de aşteptat - de o micşorare a impunerii. Dimpotrivă, taxarea populaţiei este acum mai ridicată decât în regimul socialist, fenomenul fiind un rezultat al unei economii mai mici, în care doar trei milioane de oameni mai lucrează în sectorul privat, mulţi dintre aceştia tot plimbători de hârtii. Suportăm, astfel, cheltuieli publice fără cap, o clientelă tot mai grasă de pe urma contractelor cu statul neştiind ce este "statul minimal".
Această risipă a banilor publici drenaţi către prietenii politici nu este însă singura derogare de la proiectul "statului minimal". Desemnarea pentru formarea Cabinetului a fostului director al Serviciilor de Informaţii Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, pune în lumină, poate, cum nu se poate mai bine un alt aspect. Serviciile secrete sunt din ce în ce mai grase şi mai implicate în politică şi în toate activităţile vieţii sociale (asta se numeşte în politologie totalitarism).
Că aceste instituţii ale statului devin tot mai greoaie se vede chiar în buget. Cristian Dogaru aminteşte pe blogul său, Pontul Zilei, că pentru 2012 numai costurile cu personalul pentru cele patru servicii de profil ating 1,1 miliarde lei (729 milioane lei SRI, 103 milioane lei SPP, 106 milioane SIE şi 156 milioane STS).
Într-un an în care de la Muncă, Transporturi, Economie, Sănătate şi Comunicaţii s-a tăiat în acest an între 9-24%, statul de plată al celor remuneraţi de serviciile secrete s-a mărit cu 2,5-4%.
Dacă atât de ridicate sunt numai cheltuielile la vedere - prinse în buget - pentru plata celor aflaţi în serviciul SRI et Co ne putem întreba cam cât de mulţi sunt? Probabil că nu chiar pe atât de puţini pe cât ar reclama-o "statul minimal". Că sunt peste tot ne-a spus-o chiar domnul Ungureanu într-un interviu acordat pentru postul TV Antena 3 în 2009: "Şi un matematician, şi un sociolog, şi un istoric, şi un profesor de limbi străine, şi un profesor de sport pot - la fel de bine - fi spioni. Sunt oameni cu mai multe identităţi, oameni fără chip care trebuie să se poată confunda cu lumea în care lucrează, care au însă o meserie de bază - aceea de spion - şi care, în rest, în afara activităţii de spionaj, pot fi absolut orice: poate să fie un cerşetor, poate să fie un medic, poate să fie profesor."
Dacă aceştia ar fi amestecaţi printre noi doar pentru a culege informaţii, nu am avea de ce să fim surprinşi sau contrariaţi. Aceasta este chiar misiunea lor, acum şi de sute de ani, aici şi în ţări cu tradiţie democratică. Problema survine însă acolo unde aceştia devin hiperactivi, distorsionând întreaga viaţă socială, economică, politică şi opinia publică. A culege informaţii este una, însă a ridica perdele de fum, a crea structuri paralele pieţei, a bruia selecţia meritocratică în societate şi a deturna discursul public este alta.
Prezenţa acestora prea ridicată în economie, plecarea unor sume de bani după criterii greu de înţeles din punct de vedere managerial şi conturarea unor încrengături fără legătură cu piaţa contorsionează puternic economia. A da banii pe mâna unor oameni care nu au în primul rând la bază decizia de ordin economic nu poate să nu inducă semnale false în întreaga competiţie de piaţă. Pentru cine crede că este altfel, este de ajuns să îl ascultăm pe acelaşi domn Ungureanu: "Nu se pune problema ce ia, cât ia şi de unde ia. El este om de afaceri pentru că este, în primul rând, spion."
Dacă însă implicarea majoră a oamenilor serviciilor ar fi adus avans economic, competitivitate, ar fi avut un argument în favoarea lor. Doar că nu au fost în stare să aducă nici măcar ordine, caracterizarea de "economie de jaf" dată angrenajului românesc de un analist economic rămânând formula cea mai apropiată de realitate.
Acolo unde piaţa şi libertatea economică sunt perturbate de prezenţa - deloc minimalistă - a serviciilor, şi opinia publică are parte de aceleaşi distorsiuni. Peisajul este poluat de mesaje venite exact din laboratoarele Secu', perdele de fum se ridică periodic, iar dezbaterile sunt canalizate te miri unde. Faptul că nu avem conturată o strategie a României, că nu ştim încotro ne îndreptăm (sau o facem aşa cum cred oamenii într-o direcţie greşită), că nu găsim competenţele şi subperformăm în toate domeniile se datorează exact acestei implicări excesive a personajelor sub acoperire. Zgomotul de fond ne împiedică să ne descoperim calea, iar conştiinţele sunt din ce în ce mai greu de găsit în peisajul public. Doar pe acestea se poate clădi o bază solidă pentru societatea românească şi nu pe "goarnele" decervelate ale serviciilor secrete. Cum să ne bazăm pe greutatea vorbelor omului stipendiat de serviciile secrete şi despre care chiar domnul Ungureanu afirma: "Orice poate să spună. Are educaţia să spună orice."
România nu are cum să îşi găsească propriul destin fără a fi un organism viu, nu unul parazitat de nişte înţelepţi gândind pentru naţie din ascunzişuri. Doar libertatea economică, unde actorii pieţei în deplină egalitate de şanse, construiesc baza materială şi libertatea de conştiinţă, manifestată plenar în discursul public, ne pot duce înainte acolo unde o oligarhie ineptă şi inertă - având sau nu centrul de comandă la serviciile secrete - a eşuat în ultimii 20 de ani.
Din păcate ultimele evoluţii din plan politic, unde făţiş şeful unui serviciu secret a fost catapultat direct către funcţia de prim-ministru, însoţit de miniştrii impuşi - fără un istoric profesional deosebit - şi probabil proveniţi din aceeaşi pepinieră, ne arată că nu vrem să mergem pe o cale a libertăţii. Promovarea acestui  model rusesc - deloc potrivit României - este periculoasă nu numai pentru democraţie, dar chiar pentru mersul pe termen lung al ţării. Faptul că Mihai Răzvan Ungureanu a acceptat preluarea unui mandat - fără a-şi fi ales echipa, fără a-şi fi făcut bugetul - într-o societate românească ce are nervii întinşi la maximum şi fără un orizont de timp mai larg de un an, pare inexplicabil. Putem să credem că domnul Ungureanu, un intelectual de la Iaşi, fusese în fruntea SIE ca o expresie a deschiderii respectivului serviciu către societatea civilă. Putem însă, de asemenea, crede că dânsul a primit atunci doar o nouă însărcinare după ce activase sub acoperire ca profesor de istorie, politician, autor de cărţi. Dumneavoastră pe ce variantă mergeţi?