Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Nemulţumiri acumulate în timp au răbufnit la acest început de 2012 în stradă. Surprinzător? Pentru cei care urmăresc tendinţele şi procesele istorice în dinamica lor, deloc. Ca şi fenomenele economice, unde prefaceri îndelungate dau naştere unor trenduri coerente, şi în viaţa social-politică elemente ce mocnesc la adâncime ies la suprafaţă atunci când găsesc un factor declanşator. Cu cât ele stau mai mult reprimate, fără supape de evacuare, cu atât mai dure sunt ulterior exploziile.
În măsura în care în societatea românească o oligarhie şi-a asumat cele mai multe dintre "reforme" - de la privatizările societăţilor de stat, integrarea în Uniunea Europeană fără negocieri prealabile cu un mandat clar din partea electoratului şi până la reconfigurarea sistemelor de învăţământ şi sănătate - iar dezbaterea publică a fost superficială, este perfect de aşteptat ca "majoritatea tăcută" să găsească de cuviinţă să îşi exprime nemulţumirile la capătul unei etape de administrare proastă a ţării.
Nu întâmplător, începând cu 2009, la fiecare început de an am scris câte un editorial în care anticipam deznodământul firesc al exploziei în stradă după o perioadă extinsă în care cea mai mare parte a societăţii a fost exclusă de la deciziile majore din "Cetate". În articolul "Zece ani de la ultima mineriadă", de acum trei ani, spuneam că, după eşecul din 1999, românii au renunţat să se mai revolte, abandonând pentru o decadă toate deciziile majore în mâinile unor autoproclamate elite care ne-au promis un viitor de prosperitate în Europa. Deziluzia unui mandat neîmplinit lasă loc unei revolte explozive a celor cărora nu le rămâne decât să privească înainte cu mânie. Mersul implacabil către acest epilog nu poate fi evitat în condiţiile în care Puterea nu îşi asumă lecţia egipteană, care ne-a spus anul trecut că "oricât de mult ar putea fi îndurată sărăcia - în combinaţie devastatoare cu nedreptatea - până la urmă resortul împins la maximum al nemulţumirilor populare îşi găseşte eliberarea... în stradă."
Citirea proceselor istorice nu putea să nu ne conducă la concluzia că o astfel de răbufnire a nemulţumirilor nu se va produce la găsirea unui factor declanşator, după cum aceeaşi interpretare a trendurilor ne spune că lucrurile nu se vor opri aici, la un protest vremelnic al câtorva mii de oameni. Odată mişcate din loc, tensiunile acumulate în timp nu se pot risipi aleator şi fără a produce schimbări majore implicând întreaga concepţie de guvernare a ţării.
2011 ne-a arătat că regimuri rigide, în care vocea populară a fost îndelung ignorată, precum cele din Tunisia, Egipt sau Libia nu se pot autoconserva prin jumătăţi de măsură după ce mişcările protestatare capătă o anumită masă critică potenţând coagularea nemulţumirilor acumulate în timp.
Într-o lucrare de excepţie - "Lebăda neagră de la Cairo" - publicată în ediţia din mai-iunie 2011 a revistei de politică externă "Foreign Affairs", scriitorul şi filosoful Nassim Taleb, unul dintre cei care au anticipat criza economică pe care o traversăm, spunea că sistemele puternic încorsetate sunt de fapt mai fragile decât cele care sunt mai permisive. Chiar dacă lipsa de variabilitate a unui sistem politic sau economic ne înfăţişează o stabilitate aparentă, în măsura în care riscurile sunt ascunse, de fapt acestea sunt predispuse exploziilor masive. "Ceea ce lumea a avut în faţă în Tunisia, Egipt şi Libia este pur şi simplu ceea ce se întâmplă atunci când sisteme constrânse puternic explodează", spune Taleb. Cu cât majoritatea se simte mai exclusă de la luarea deciziilor importante sau de la beneficiile accesibile doar unei oligarhii, cu atât răbufnirea este mai violentă, iar deviaţia de la sistemul iniţial mai ridicată. Acumularea în timp a unor riscuri constant ascunse sau artificial suprimate lasă loc unor oscilaţii majore.
Este şi cazul României, unde Justiţia nu funcţionează şi presa scrie degeaba, iar cazurile notorii de hoţie cu banul public rămân nepedepsite, unde deciziile majore sunt luate fără o dezbatere publică prealabilă, unde Opoziţia este slabă şi Parlamentul ne apare ca o simplă anexă a unui Guvern, la rândul lui, subordonat deciziilor de la Cotroceni. În condiţiile în care pârghiile specifice instituţiilor democratice au fost constant eludate, iar funcţiile publice au fost umplute cu oameni de paie sau persoane şantajabile, deviaţia nemulţumirilor către stradă apare ca o consecinţă firească. Parazitarea statului de drept de către interese de clan ne-a adus aici şi, de vreme ce supărările au mocnit vreme îndelungată, radicalitatea revendicărilor este pe măsură. "Cu cât îi ia mai mult timp exploziei să apară, cu atât mai rele sunt vătămările care rezultă din acestea, atât în sistemele economice, cât şi în cele politice", scrie Taleb.
"Lebăda neagră"* de la Cairo a sosit şi la Bucureşti, iar lecţia pe care societatea românească va trebui să o tragă pe termen lung nu este alta decât cea pe care ne-o aduce în faţă acelaşi Nassim Taleb: "Cu libertatea vin fluctuaţii impredictibile. (...) Nu este libertate fără zgomot - şi nu este stabilitate fără volatilitate." Tocmai de aceea apelul Puterii la la o falsă stabilitate - din spatele scutului Jandarmeriei - este exact opusul a ceea ce are nevoie cu adevărat România. Este vorba despre ceea ce în aceste zile au strigat chiar protestatarii: "Libertate!"

* Teoria "lebedei negre" a fost lansată de Nassim Taleb în cartea cu acelaşi nume publicată în 2007 şi se referă la apariţia unor fenomene neprevăzute, care nu numai că nu au fost anticipate de nimeni, dar nici nu au precedent în istoria consemnată.