Marimea textului: 
« Alte articole din categoria Opinii
Băncile au uitat drumul spre piaţă
Opinii - Adrian Panaite / adrian.panaite@curierulnational.ro(citeste alte articole de acelasi autor »)
După ce ne-au adus criza inflamând un balon al creditării şi un model nesustenabil pentru economia românească, băncile comerciale îşi fac din nou curaj pentru a ne ţine predici despre funcţionarea pieţelor. Încă o dată îi regăsim pe bancheri în postura de pionieri ai capitalismului pe acest pământ, după ce în etapa de pârjol pe care a traversat-o economia naţională în ultimii trei ani au cam lipsit de la nota de plată pentru deciziile nebuneşti pe care le-au luat în trecut.
România s-a împrumutat de la instituţiile internaţionale în 2009 cu o sumă supradimensionată de 20 miliarde euro tocmai pentru că datoria privată pe termen scurt (contractată în cea mai mare parte de bănci) ajunsese la niveluri nesustenabile. Banii pentru care contribuabilul român plăteşte dobânzi au fost utilizaţi de BNR pentru susţinerea cursului de schimb euro/leu... tot în folosul băncilor. Fără aceste intervenţii pe piaţa valutară care să împiedice o slăbire şi mai acentuată a monedei naţionale în raport cu euro, creditele neperformante ar fi explodat în portofoliile băncilor ducând pierderile bulei creditării exact acolo unde ar fi trebuit să ajungă: la instituţiile de credit care au alocat greşit capitalul. Desigur, acesta ar fi fost deznodământul dacă economia de piaţă ar fi funcţionat pentru sistemul financiar.
Trăim însă un capitalism ciudat - aici, ca şi aiurea în lume -, iar băncile au parte de prânz gratuit, servind carnea de tun a debitorilor în perioada cu soare a avântului creditării şi o masă caldă la popotă în vremurile cazone în care statul îi supune la austeritate pe cei mai nefericiţi dintre cetăţeni.
Culmea, din această poziţie privilegiată reprezentanţii băncilor vin să ne dea lecţii despre economia de piaţă. S-a întâmplat nu mai departe de jumătatea acestei luni, când Banca Naţională a României a lansat spre dezbatere publică un proiect de norme care ar urma să înăsprească condiţiile de acces la creditul (neaducător de valoare adăugată) pentru persoanele fizice. Au venit însă imediat critici din zona bancară, deşi cadrul după care ar trebui să opereze instituţiile de credit nu face decât trimiteri la reguli de prudenţă pe care chiar băncile comerciale şi le impuneau acum câteva zeci de ani, când economia de piaţă funcţiona, iar acestea nu aveau acces cvasinelimitat la lichidităţile băncilor centrale care au permis derapajele creaţiei monetare.
Potrivit proiectelor BNR, debitorii care doresc să acceseze credite de consum ar trebui să aducă garanţii solide, iar maturitatea maxim acceptabilă a acestui tip de împrumuturi ar urma să se reducă la cinci ani, de la 20 de ani cât este în prezent. O astfel de prevedere diminuează deopotrivă riscul sistemic, dar şi pe cel al părţilor contractante, care ar deveni imune la volatilitatea dobânzilor prin reducerea impactului funcţiei exponenţiale. De asemenea, obligativitatea unui avans de 30% pentru creditele imobiliare în euro ar aduce un plus de stabilitate sistemului financiar, eliminând din hazardul moral, responsabilizând debitorii, efectele pozitive urmând să se resimtă şi prin aducerea mai aproape de nivelurile de susţinere fundamentală ale preţurilor din real estate. Măsurile băncii centrale ar fi aşadar bune, singurul lor defect fiind acela că nu sunt complete şi că vin prea târziu, după ce populaţia activă deja este înglodată în datorii.
Băncile însă percep aceste prevederi ca pe o îngrădire a business-ului lor. Radu Graţian Gheţea, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor, declara "la cald" că BNR ar trebui să lase decizia la latitudinea pieţei. Astfel, actorii economici bancari ar trebui să aibă libertatea deciziilor, fără acest tip de obstacole administrative. Discursul de mai sus în principiu este corect şi chiar am fi de acord cu el dacă băncile şi-ar asuma integral şi riscurile care decurg din alocarea greşită a capitalului. Am înţelege ca atunci băncile comerciale să joace exclusiv după regulile pieţei. Fără garanţii de stat în Prima Casă! Fără susţinerea cursului de schimb cu banii contribuabililor! Fără să dea fuga după lichidităţi la banca centrală! Fără împrumuturi de la FMI pentru acoperirea indicatorilor macroeconomici deterioraţi de bănci! Fără emisiuni de titluri de stat cu dedicaţie! Fără o reducere a rezervelor minime obligatorii către niveluri care induc risc sistemic! Nu în ultimul rând, fără permisiunea unei adecvări într-atât de slabe a capitalului propriu la cel împrumutat cu care s-a obişnuit business-ul bancar în ultimele decade.
Ultimii care ar trebui să mai vorbească despre piaţă - mai ales după ce rezolvare s-a găsit crizei din 2008 - ar fi reprezentanţii capitalului bancar. Valabil nu numai aiurea în lume unde au existat programe de bail-out, dar şi în România, unde băncile şi-au asumat prea puţin din pierderile rezultate din spargerea balonului creditării.
În mod ciudat, lecţiile despre economia de piaţă apar într-un moment în care rapoarte ale unor consorţii financiare occidentale vin să ne sugereze soluţii la o eventuală contagiune a crizei greceşti asupra băncilor cu capital elen din regiune. Astfel, la finele săptămânii trecute, un document al JP Morgan Chase Londra afirmă că sistemul bancar românesc este solid, iar unul dintre principalele atuuri ar fi reprezentat de faptul că autorităţile ar dispune de resurse pentru a prelua subsidiarele băncilor greceşti spre a le vinde mai târziu altor grupuri. La doar câteva zile, un raport al Deutsche Bank reia tema indicând că Guvernele din Europa de Sud-Est ar putea fi forţate să cumpere şi să capitalizeze subsidiarele băncilor greceşti în cazul unui colaps al sistemului bancar elen.
Această variantă scandaloasă pentru nişte ţări cu procente foarte ridicate ale populaţiei care trăiesc la limita sărăciei ne este fluturată pe la nas într-un răstimp în care băncile cu capital grecesc au liber la repatrierea lichidităţilor sub forma achitării creditelor pe termen scurt către băncile-mamă în baza unor indicatori fantomatici ai solvabilităţii. Ar fi prea mult totuşi ca apoi să fie "salvate" cu banii contribuabililor pe motiv că românii au depozite de 6 miliarde euro, iar acum să se spună că nu fac decât să scoată "rezervele în exces".
Cele menţionate mai sus nu prea fac parte din registrul de "piaţă liberă", însă bancherii păstrează această prăpastie în discurs între cum văd libertatea economică la împărţirea avuţiei şi cum pun în faţă riscul sistemic în etapele în care ar trebui să îşi asume pierderile şi deciziile greşite din trecut.
Noteaza articolul.
Nota curentă: 5.0 din 69 voturi
Nota curentă: 5.0 din 69 voturi
Comentarii
Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.
- de Stefan:
Superba analiza! Felicitari! Probabil ca sistemul actual bazat pe aceasta influenta destructiva a bancilor se apropie de final - de Chitu Constantin: De protejarea cursului de schimb al leului, prin accesare de catre Romania a imprumuturilor de la FMI sau de aiurea, nu beneficiaza doar bancile, ca principale creditoare in zona imobliarelor, ci si debitorii acestora. Sa urmarim, totusi, putin, lantul logic al cauzelor si efectelor. Daca BN n-ar fi imprumutat valuta ca sa sustina leul, probabil ca leul s-ar fi depreciat, iar debitorii, ale caror venituri se calcuelaza in lei, ar fi fost in situatia sa scoata mai multi bani din buzunar ca sa-si achite ratele; sau poate chiar in situatia cand veniturile nu le mai acoperea integral obligatiile de plata catre banca. Mai departe, bancile creditoare, ca efect al plasamentelor gresite, ar fi fost in situatia sa nu-si recupereze creantele, de la proprii debitori, ceia ce inseamna insolventa sau, mai grav, insolvabilitate, faliment in lant al bancilor. Dar statul, se stie, are obligatia, in cazul falimetului bancar, sa restituie deponentilor sumele pe care banca nu mai e potenta s-o faca. Si, cum statul suntem noi (asa se zice), iar banii statului sunt de fapt banii nostri, in final totul se repercuta asupra fiecaruia dintre noi prin defalcarea bugetului pentru onorarea obligatiilor, asumate de catre stat (in fata deponentilor) in cazul falimentelor bancare. Astfel, se poate spune ca bancile au o pozitie privilegiata. Cand e “de bine” isi ia tainul sub forma de dobanzi si comisioane, cand e “de rau” transfera pierderea pe umerii altora; in concret pe umerii debitorilor sau in general al statului; stat care, cum spuneam, garanteaza despagubirile. Bancile sunt pe principiul: la placinte, ianinte, la razboi, inapoi. Bancile mai spun: la castig dati-va la o parte, iar la pierderi esti invitatul lor (de onoare); la pagube esti co-partas, daca nu singurul partas. Sa spun cateva cuvinte si despre atitudinea banilor fata de initiativa BN, initiativa ce vizeaza in primul rand prudentialitatea, sustenabilitatea sistemului monetar si financiar. Doua motive ar avea bancile sa carcoteasca la initiativa BN. Primul ar fi ca i s-ar subtia semnificativ bazinul din care-si recruteaza naivii si pe care sa-i mulga de bani. Cati dintre viitorii natangi ar mai putea indeplinii conditiile accesarii unui credit daca s-ar limita termenul rambursari la un maxim de 5 ani sau daca debitorul ar trebui sa detina un avans de 30% din valoare bunului pe care-l cumpara ? Eu cred ca atunci ar canta cucuvelele prin sediile bancilor. Cine le-ar mai trece pragul ? Putini, foarte putini. Si-apoi, initiativa supusa dezbaterii opinei publice, ar avea ca principal oponent tocmai opinia publica, Opinia publica e reprezentata de viitorii debitori, iar viitorii debitori (adica opinia publica) vor sa dea avans zero (daca se poate) si termenul de rambrsare sa fie pana la “sfantul-asteapta
- de Chitu Constantin: Continuare: Al doilea motiv pentru care bancilor nu le pica bine la digestie initiativa BN este ca preturile imobiliarelor ar lua-o la vale si nu s-ar opri decat decat in "prapastia" unui maxim de echilibru intre veniturile comparatorilor (probabili) si preturile acestora. Ce interes are banca sa scada pretul ? Niciunul. Preturi mai mici la case insemna mai putina solicitare de credit si creditele in sume mai mici. Ce interes are statul sa scada pretul ? Niciunul. Preturi mai mici la case insemna incasari mai mici la buget. Asadar, bancii nu-i convine, statului nu-i convine, iar opiniei publice (pe care-o consulta) nici atat. Dar, in final, cine are totusi interesul cresterii gradului de prudentialitate bancara ? Raspuns: Nevoia; nevoia de echilibru financiar si monetar. Cine-i avocatul acestui interes national ? Evident, BN. Dar BN nu-i de capul ei si e obligata sa asculte de stapanii politici. Ce vreau sa spun, prin acest prolix comentariu, structurat in doua comentarii, ca o concluzie, e ca niciunul dintre factorii economici implicati, in afara de BN, nu doreste prudentialitate. Egoismul domina virtutea intr-o democratie, o inabusa din fasa si-o reduce la tacere. In democratie individul striveste comunitatea, sau ideea de comunitate, tot asa cum comunitatea striveste individul in totalitarism. Rolul binelui individual devine, intr-o democratie, prioritar in raport cu cel public. In regimul totalitar e invers.
- de corbul: FELICITARI!!! deopotriva domnilor Adrian Panaite si Chitu Constantin. Oameni politici cu caracterul si verticalitatea domniilor voastre ar trebui sa se afle in fruntea Romaniei. Sunteti doi domni cu o gandire sanatoasa si neviciata. Ma bucur ca mai avem printre noi oameni normali.
- de coco: lacomia bancilor si duplicitatea poltrucilor de la putere au adus tara in dezastru!un regim militar si nationalizarea capitalului ilicit si speculant ar fi solutia ideala!
- de Maria: Doua lucruri sunt neclare: 1) cum un creditor cu probleme (Grecia) afecteaza debitorul (Romania) ? Invers e clar, daca debitorul are probleme, vrei sa-l lichidezi la repezeala te grabesti si vinzi garantia lui sub pret, deci in caz de default la debitor, creditorul e afectat si el. Dar invers ? Atata timp cat exista contracte si legi, cum poate face creditorul ceva ? Daca tot ei vor sa lichideze actiunile detinute in firme romanesti, se pune aceeasi problema, te grabesti, vinzi ieftin deci pierzi, dar cel ce cumpara castiga. Nu-i pui niciodata pe amandoi la pierzatori. (a se vedea Bancorex, Romania, anii 90). Chiar nu ia nimeni atitudine fata de dezinformarea asta care da, intradevar crezuta fiind ea afecteaza direct Romania prin scaderea increderii si eventual a ratingului de tara => dobanzi mai mari. 2) Ar trebui imodificarea legislatia in vigoare in Romania astfel incat si in caz de default al debitorului, urmarirea datoriei sa nu se faca pentru creditele cu garantie de rang intai (ipotecare - singurele legale la noi, cele de rang 2 fiind doar temporare interne bancilor pe perioada unei tranzactii) la fel ca in toate tarile lumii (excluzand Bulgaria, Romania si Albania (?)), ci doar pentru cele de consum si cu garantii de rang doi, fiindca doar acestea includ riscuri doar de partea creditorului, cele de rang I -cu garantie + avans + conditii ca valoearea de piata dupa evaluarea creditorului sa acopere ambele componente- absolv debitorul din clipa in care creditorul a acceptat ca toate conditiile impuse debitoruiui au fost indeplinite si garantiile suficiente. Tine de minima respectare a drepturilor fundamentale ale omului ca intr-un contract riscurile sa fie impartite, astfel ca debitorul la default deja pierzand avansul si garantia si-a "consumat" partea de risc asumat, nu trebuie incarcat cu riscul suplimentar pe care trebuia sa si-l asume creditorul. Cu legistlatia actuala, daca urmarirea datoriei se face si pt. cele cu garantie, inseamna ca riscurile sunt exclusiv de partea debitorului ceeea ce inseamna o incalcare grava a drepturilor omului similara cu acceptarea in legislatie a genocidului, sclavagismului sau violului infantil.
- de Chitu Constantin: E foarte logic ce spune dna Maria. Un creditor cu probleme nu poate afecta un debitor. Nu-l poate afecta pentru ca debitorul are de dat, nu de luat de la cineva a carui avere, sau patrimoniu, se depreciaza, se devalorizeaza. Debitorul tot banii aia ii da, tot acelasi credit il restitue si daca creditorul lui e pe valul cresterii si pe cel al descresterii. Debitorul nici nu castiga si nici nu pierde daca creditorul are probleme. Pierderea sau castigul se distribuie insa intre cel ce cumpara actiunile si cel ce le vinde. Cumparatorul cumpara ieftin, deci castiga, iar vazatorul pierde deoarece vinde ieftin. Cat despre raportul debitor-creditor si a rsicului fiecaruia, aici exista un mare abuz al sistemului bancar mafiotizat. Eu, ca debitor, vin cu partea mea de risc: avansul si garantia pe produsul cumparat, produs care face obiectul creditului. Ce risc eu, debitorul, cu adevarat, e avansul, pe de o parte, si partea din credit achitata pana la aparitiei insolventei sau insolvabilitatii. Daca banca vrea sa vanda si pretul e sub restanta ramasa din credit, sub ceia ce-a mai ramas de plata, atunci ea are dreptul sa urmareasca, mai departe, in instanta, debitorul, prin poprire pe venituri sau prin valorificarea bunurilor acestuia si care nu fac obiectul contractului de imprumut. Iar asta se numeste abuz de drept. Intrebare e: de ce s-a ajuns aici ? Parerea mea e ca, relaxarea imprumuturilor, avans mic si termen lung de rambursare, face ca bancile sa preia un risc mult disproportionat. Asta ar fi in avantajul debitorului pentru inceput, Numai ca acest avantaj, de inceput, al debitorului, este anulat, de facto prin riscul asumat in aval. Intr-o prima faza, si aparent, banca isi asuma un risc extrem de mare, dar in fond si in concret riscul este al debitorului. Riscul debitorului este neperceput in dimensinuea lui si din cauza stufoseniei si prolixitatii redactarii contractului de imprumut. Un contract baroc si confuz insemna garantia unei neintelegeri din partea debitorului. Debitorul nu stie practic ce-l asteapta, surpriza neplacuta in cazul insolvabilitatii nu transpare printre randurile contractului. Cum s-a ajuns totusi aici si cine a facilitat aceasta cacealma a creditorulu ?. Evident, statul. Statul trebuie sa fie protectorul ambilor contractanti, creditorul si debitorul. El are obligatia sa puna restrictii care pot, din nepricepere sau neintelegere, sa stavileasca viclenia bancilor ascunsa printre randurile si paragrafele contractului. De ce n-a facut statul asta ? Dintr-un motiv simplu: Economia ca sa functioneze are nevoie de consum, si ca sa se consume e nevoie ca omul sa fie finantat. Fenomenul e insa ca veniturile romanilor sunt mici pentru a sustine un consum consistent. Ca sa se anuleze efectul veniturilor asupra consumului, s-au facut compromisuri la conditiile de imprumut (avans si termen de scadenta). In aceste condtii bancile au solicitat, si-au obtinut, avantaje contractuale, transferand integral povara riscului pe umerii debitorului
Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.
© 2007 Curierul National. Toate drepturile rezervate. Textele şi fotografiile sunt proprietatea titularilor de copyright
şi nu pot fi reproduse fără acordul scris al acestora. Design: Dinamic Soft. Valid XHTML 1.0.
