Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Optimismul din pieţele financiare de la acest început de an este din cale-afară de contrastant cu pesimismul având accente de panică pe care investitorii îl experimentau acum nu mai mult de doi ani. Este totuşi de neînţeles cum după ce în 2008 se vorbea deschis despre pericolul prăbuşirii întregului sistem financiar reuşim să trecem cu atâta uşurinţă de la o extremă la alta. La sfârşitul lunii ianuarie am văzut la Forumul de la Davos manageri ai marilor consorţii internaţionale, economişti, oficiali ai instituţiilor internaţionale şi lideri politici din statele dezvoltate prezentând deopotrivă perspective pozitive asupra economiei globale, asupra diverselor sectoare şi a diferitelor business-uri. În aceeaşi notă a încrederii s-a desfăşurat şi summit-ul G-20 de la Paris din 18-19 februarie a.c., în timp ce reprezentanţii industriei financiare de pe Wall Street îndrăznesc să se gândească la inaugurarea unui nou ciclu bull pentru următorii 20 de ani în ceea ce priveşte pieţele de acţiuni.
Perspectiva zugrăvită mai sus, potrivit căreia, după criza din 2008, suntem în faţa unor decade de creşteri economice tot aşa cum crizei din 1929-1933 şi Războiului Mondial i-a urmat mai mult de jumătate de secol de prosperitate, este însă forţată. Comparaţia de mai sus nu îşi are rostul. La începutul anilor '50 mizeria din sistem fusese curăţată, problemele structurale erau rezolvate, cererea agregată în curs de refacere, iar datoriile marginale lăsau loc unui ciclu de expansiune a creditului.
Anul 2011 este departe de a lăsa loc unui astfel de potenţial pentru economia globală. Problemele structurale nu au fost adresate, alocarea greşită a capitalului este un fenomen care continuă, datoriile împovărătoare nu au fost curăţate în cele doar câteva luni de "deleveraging", iar "activele toxice" stau ascunse prin sistem.
Optimiştii însă aduc în sprijinul lor argumentul refacerii balanţelor contabile ale marilor companii listate şi creşterea încrederii consumatorilor. Reluarea timidă a procesului de achiziţii şi fuziuni reprezintă un alt motiv care să ne spună că lucrurile se îndreaptă. Totuşi, explicaţiile de mai sus erau valabile şi în 2007, în buza crizei. Încrederea consumatorilor se regăsea la niveluri record, raportările financiare ale companiilor erau bune, prognozele favorabile, preţurile acţiunilor se situau pe maxime istorice, iar fuziunile şi achiziţiile cunoşteau o etapă de frenezie.
O lume perfectă în care putregaiul datoriilor în exces pândea de după colţ pentru o criză neanunţată. Lucrurile sunt cu atât mai valabile acum cu cât creditarea este încă timidă, încrederea dintre bănci la cote de avarie, piaţa imobiliară americană blocată, iar şomajul a rămas ridicat, riscând să devină structural.
Presupunând însă că problemele structurale şi cele ale datoriilor ar fi eclipsate de o efervescenţă investiţională şi o ameliorare a mediului de afaceri, apare o a doua problemă care este iarăşi de neînţeles. Cum se poate ca panica să fi fost atât de mare în 2008, când economia avea baze fundamentale într-atât de sănătoase încât să permită inaugurarea unui ciclu de creşteri întinse pe câteva decade? Într-o asemenea situaţie, toate politicile de bailout, naţionalizările de companii bancare, injecţiile de lichiditate, programele de stimulare ale economiei şi utilizarea banilor contribuabililor pentru capitalizarea instituţiilor financiare apar acum ca disproporţionate. Ce să mai spunem că din perspectivă morală arată ca un jaf în toată regula!?
La sfârşitul lui septembrie 2008 - când planul de bailout prin care 700 miliarde USD de la contribuabili urmau să meargă către Wall Street a ajuns în Congresul american - au fost reprezentanţi ai Legislativului precum Marcy Kaptur, Dennis Kucinich sau Brad Sherman care au denunţat presiunile exercitate dinspre industria financiară şi Trezoreria SUA către aleşi. În cazul în care respectivul act nu ar fi fost adoptat, întregul sistem financiar ar fi urmat să se prăbuşească în termeni de zile, gripând întreaga economie. Au fost consilieri şi lobişti care au sugerat că liniştea socială nu va mai putea fi susţinută decât prin introducerea legii marţiale. Reprezentanţii nu au cedat acestui şantaj la început, iar proiectul a fost respins iniţial. A doua zi, însă, indicele Dow Jones Average Industrial al Bursei de la New York a suferit un picaj de 777, cel mai mare din punct de vedere nominal de când acesta este calculat. Pe 3 octombrie 2008 aşa-numitul Emergency Economic Stabilization Act (Actul de Stabilizare Economică de Urgenţă) a fost în cele din urmă votat în Congres, permiţând accesul companiilor virtual insolvente de pe Wall Street să acceseze 700 miliarde USD din banii contribuabililor, în condiţiile în care banca centrală a SUA a continuat să injecteze lichiditate de alte sute de miliarde USD spre industria financiară privată.
Dacă într-adevăr economia nu are acum probleme, ci chiar se îndreaptă către un ciclu secular de creştere, atunci episodul de mai sus apare ca un veritabil jaf, ca un atentat la adresa democraţiei. Altfel, lucrurile ne apar ca fiind de neînţeles.
Încercând totuşi să desluşim ceva în ceea ce pare realmente de neînţeles, nu putem să nu observăm că optimismul - real sau simulat - din pieţele financiare este forţat sau chiar total nefondat. Problemele structurale ale economiilor au rămas nerezolvate, iar dezechilibrele între balanţele comerciale de la nivel mondial se menţin ridicate. Totul într-un peisaj al unor credite potenţial imposibil de rambursat şi al unor datorii acumulate care frânează orice încercare de relansare economică. Dindărătul optimismului investitorilor, politicienilor şi mediului de business aşteptăm să apară noul val de criză.