Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Acum câteva veacuri puţine erau distracţiile omului de rând. Paternitatea şi maternitatea, plăcerea de a-ţi vedea copiii crescând, reprezentau - dincolo de responsabilităţi - probabil cea mai importantă sursă de satisfacţie. În rest, recreerea se îngusta în tipare ale normalităţii. În primul rând, să te bucuri de aerul curat şi de frumuseţile naturii, ceea ce vânează şi astăzi muncitorii corporaţiilor pentru week-end. Concertul cel mai bun era ţinut la biserică duminica, când cei mai talentaţi "artişti" din comunitate  interpretau "hit"-urile de excepţie ale lui Ioan Gură de Aur. Distracţia cea mai la îndemână pare a fi fost însă aceea a poveştilor ascultate la gura sobei. Nu întâmplător folclorul popoarelor europene e atât de bogat la capitolul acestui gen literar. Istorisite în special în iernile cu nopţi lungi, poveştile nu lipseau însă în nicio parte a anului. De regulă, erau spuse târziu, după ce oamenii îşi culcau animalele.
Ca şi poveştile de odinioară, transmise din generaţie în generaţie, poveştile moderne din lumea financiară ajung la urechile ascultătorilor tot... târziu. Unele sunt formidabile. Realitatea întreagă pare a se mula cu ele. Este şi motivul pentru care uneori oamenii iau decizii în consecinţă. Era greu de presupus ca un copil de ţăran în urmă cu câteva secole, după ce auzea o astfel de istorisire, să se urce pe un cal alb sperând că va fi cavalerul din poveşti. Contactul constrângător cu o realitate covârşitoare nu lăsa loc decât pentru vise. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre, unde oricine crede că poate fi Warren Buffet doar pentru că a auzit nişte poveşti frumoase.
Poveştile reaspective sunt adevărate şi te pot îmbogăţi. Singura condiţie este să nu le auzi (prea) târziu. Din păcate, de cele mai multe ori aşa se întâmplă, iar faza "publică" a unui trend crescător anunţă şi finalul acestuia. Visul unei poveşti împlinite se năruie tocmai în  momentul în care, undeva, din altă parte, se înfiripă altă poveste pe care rechinii financiari o vor vinde mai târziu. De câte ori s-a întâmplat aşa în numai în ultimele două decade? O poveste foarte frumoasă s-a spus la sfârşitul anilor '90. Despre computere. Ele urmau să revoluţioneze lumea. Povestea spusă pe Wall Street s-a dovedit a fi deosebit de atractivă. Calculatoarele urmau să schimbe lumea. Nu numai companiile urmau să beneficieze de acestea pentru îmbunătăţirea activităţii. Totul avea să fie "on-line"! Hărţi interactive pe internet, jurnale personale cu acces public, site-uri unde să afli vremea în timp real. Tranzacţiile financiare exclusiv computerizate urmau să fie accesibile oriunde. Programările la teatru, la meciuri sau chiar de excursii, de asemenea, se realizau prin internet. Publicaţiile online - ni se amintea - vor cunoaşte o explozie. Toate acestea s-au adeverit. Povestea nu numai că a fost frumoasă. S-a dovedit a fi reală. Cu toate acestea, cine a încercat să facă bani din ea s-a cam fript. Hiperoptimismul legat de veniturile viitoare ale companiilor de profil şi de randamentele aduse de noua industrie nu şi-a găsit echivalentul în lumea reală. Bula "dot.com" s-a spart lăsând în urmă o grămadă de nefericiţi care au auzit prea târziu povestea din care rechinii chiar au făcut bani.
O altă poveste a fost cea a "căsuţei din poveşti". Cum fiecare familie poate deţine o casă şi cum băncile te ajută să îţi împlineşti acest obiectiv. Avantajele de a avea în proprietate o locuinţă, foarte evidente, au fost repetate obsesiv. Oamenilor li s-a amintit că acestea reprezintă un bun nemijlocit, ceva palpabil, deci total diferit de lumea virtuală şi volatilă a internetului şi a acţiunilor companiilor de profil. Preţul caselor nu a scăzut niciodată se spunea, dar se uita şi partea a doua, și anume că acest lucru - parţial adevărat - se datorase faptului că nu crescuseră niciodată parabolic. Poveştile despre case şi terenuri (cumpărate pe credit) au fost foarte populare în prima parte a anilor 2000, însă, ca de obicei, publicul larg le-a auzit prea târziu. O poveste care s-a terminat urât, cu ascultătorii în rol de personaje tragice având capul sub securea datoriilor.
Până acum vreo doi ani, povestea petrolului care se termină a ţinut capul de afiş. Una de bun-simţ, pentru că ştii cât de dependent eşti în viaţa de zi cu zi de combustibilii fosili, iar cifrele privind evoluţia industriei extractive sunt implacabile. Petrolul, la mare căutare, trebuie să rezulte într-un preţ ridicat. Povestea a ajuns la publicul larg însă în momentul în care ţiţeiul se tranzacţiona deja la peste 100 de dolari pe baril. Cine a intrat să mai cumpere, în baza poveştii, s-a ars cu petrolul.
Poveştile din trecut sunt de neuitat, dar şi acum sunt poveşti frumoase istorisite pentru publicul larg. Prima dintre ele este cea a titlurilor de stat. După ce în anii trecuţi ni se explicase că statul este un hoţ, un prost administrator, acum oamenii sunt îndemnaţi către plasamentele în bonduri. Nu aduc randamentele de care auzeai în poveştile despre computere, case sau petrol, dar cel puţin îţi oferă confortul unui viitor sigur. Povestea are iarăşi sens. S-a confirmat în vârful de criză din 2008 că investitorii au preferat statul - ca singurul debitor potenţial solvabil pe termen lung - drept principal partener. Ultimul care va da faliment va fi statul. Implozia creditului şi deflaţia pe care aceasta o aduce iarăşi dă sens cumpărării titlurilor de stat. Povestea este perfectă. Doar că poate că o auzim prea târziu. Bondurile emise de Trezoreria SUA se tot cumpără din anii '80, când randamentul acestora era pe la 15%. După 30 de ani aflăm această poveste extraordinară. Nu este cam târziu? Poate pentru iniţiaţi este arhicunoscută de trei decenii. Ei au făcut bani din ea. Poporul este invitat să cumpere când randamentele sunt vecine cu zero, deficitele bugetare la niveluri record, iar ponderea datoriilor publice raportate la PIB la cote îngrijorătoare.
Poveştile de odinioară despre comorile cu aur şi nestemate au fost înlocuite de povestea postmodernă a aurului. Spre deosebire de banii pe care bănci comerciale şi bănci centrale îi pot multiplica deopotrivă fără opreliști, metalul galben rămâne în cantităţi relativ constante. Aurul este moneda prin excelenţă! Aşa sună ultima poveste de pe Wall Street. Bun ca protecţie contra inflaţiei, sigur şi în cazul deflaţiei şi a colapsului sistemului financiar, aurul ar trebui să nu ne lipsească. Povestea este iarăşi plină de sens. Doar că ar trebui să ne întrebăm de ce nu ne-a spus-o nimeni acum zece ani, când aurul era 300 dolari pe uncie şi o auzim zi şi noapte acum când costă cu o mie de dolari mai mult. Oare nu o auzim prea târziu?
Undeva, ni se pregăteşte următoarea poveste. Doar cine o intuieşte de pe acum va face bani de pe urma ei. Când va ajunge la urechile tuturor va fi prea târziu. Pentru că poveştile financiare sunt spuse prea târziu. Acum că ştiţi asta, nju e aşa că aţi dori să vă întoarceţi la poveştile cu zâne şi feţi frumoşi?