Marcel Răduţ Seliste

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Marea criză economică sau Marea depresiune a secolului XX a început în ziua de 29 octombrie 1929, cunoscută ca "Marţea neagră", când bursa americană se prăbuşeşte, declanşând haosul pe piaţa financiară internaţională. Cauzele celei mai mari crize economice a secolului trecut sunt aproape identice cu cele ale crizei în care se zbate acum omenirea: investiţiile şi speculaţiile masive la bursă, creditele ieftine, supraproducţia, lipsa ori ignorarea reglementărilor privind activitatea bursieră şi bancară, psihoza consumului. În cei peste 80 de ani care despart criza din 1929 de criza anului 2010, sistemul capitalist a reuşit să învingă regimurile totalitare ale nazismului şi fascismului şi a supravieţuit "războiului rece", a cărui victimă a fost lagărul comunist. Totuşi, capitalismul se confruntă cu un duşman mult mai puternic, anume cu propria-i esenţă. Lipsit de duşmanii săi naturali, capitalismul a intrat în faza de autodevorare.
Efectele crizei actuale sunt mult mai grave, nu numai prin conţinut, ci, mai ales, prin multiplicarea lor de către instituţiile statale care ar fi fost obligate să le identifice corect şi să le contracareze. SUA şi statele capitaliste ale Uniunii Europene au reacţionat în faţa primului val de falimente şi blocaje financiare, alocând sume imense din rezervele naţiunilor pentru redresarea acelor entităţi economice care se fac vinovate de declanşarea crizei, adică băncilor, agenţiilor de asigurări, companiilor de imobiliare şi marilor corporaţii. Un gest inutil şi păgubos, s-a dat orzul pe gâşte. A făcut istorie stupoarea şi indignarea pe care au provocat-o opiniei publice americane, în noiembrie 2008, directorii de la General Motors, Ford şi Chrysler, care au venit la Washington, culme a cinismului şi a sfidării, cu avioanele private de lux pentru a solicita guvernului american ajutoare de miliarde de dolari pentru refinanţarea companiilor pe care le conduc.
Banii alocaţi direct, ca ajutoare guvernamentale, sau indirect, prin aşa-zise naţionalizări, celor care prin lăcomia lor se fac vinovaţi de declanşarea crizei, s-au risipit, astfel că în 2010 situaţia este la fel de grea ca în 2008, anul declanşării colapsului economic internaţional, dacă nu chiar mai grea. Statele occidentale şi, mai ales, SUA, au uitat lecţia de istorie numită "New Deal". Această mobilizare, unică până acum în istorie, a oamenilor politici americani, a sindicatelor muncitoreşti şi, în general, a elitei americane, cu scopul comun de a salva ţara de la o prăbuşire ireversibilă se datorează preşedintelui Franklin D. Roosevelt. Conceptul de "New Deal" este lansat de Roosevelt în 1932, în discursul pe care l-a rostit cu ocazia desemnării sale de către Partidul Democrat drept candidat la preşedinţia SUA.
"New Deal" reprezintă, de fapt, un set de măsuri social-economice adoptate de legislativul american şi implementate de guvern, la iniţiativa preşedintelui Roosevelt. Printre cele mai importante regăsim înfiinţarea "Reconstruction Finance Corporation", o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidităţi sistemului financiar, adoptarea "Securities Exchange Act" prin care s-au reglementat drastic tranzacţiile la bursă şi s-a stabilit cadrul legal cu privire la împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzacţii, adoptarea "Glass-Steagal Act", care separa băncile de investiţii de cele comerciale, disciplinând piaţa de capital. Confruntat cu o înspăimântătoare rată a şomajului, guvernul american a înfiinţat "Civilian Conservation Corps", care angaja tineri între 18 şi 25 de ani pentru munca în folosul comunităţii (amenajări funciare, construcţia de drumuri şi şosele etc.). Aproximativ două milioane de americani au fost înrolaţi în acest program, iar pe teritoriul SUA au fost înfiinţate sute de şantiere naţionale.
Măsurile adoptate în cadrul "New Deal" au dus la o creştere economică treptată, astfel că, în preajma declanşării celui de-al doilea război mondial, SUA îşi vindecaseră aproape complet rănile provocate de Marea criză. Va avea România noastră propria "Nouă Înţelegere"? Puţin probabil! Cancerul din sistemul social-politic şi economic românesc îşi are originea nu neapărat în structura sistemului, ci, mai ales, în mentalitatea celor care îl alcătuiesc, conducători şi conduşi. O mentalitate atât de veche, încât numai o calamitate de intensitatea unei apocalipse ar avea puterea să o desfiinţeze, prin anihilarea fizică a celor care o poartă în suflete şi o multiplică, otrăvind întreaga societate. La mijlocul anilor '30 ai secolului trecut, cu puţină vreme înainte de instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, viitorul ministru de externe al dictaturii, Grigore Gafencu, nota în jurnalul personal: "Dacă masa poporului aparţine Orientului prin sărăcie şi ignoranţă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiţerii şi magistraţii, aparţin Orientului printr-o nemaipomenită lene, printr-o desăvârşită neputinţă de reînnoire, de primenire intelectuală şi morală!". S-a schimbat ceva de atunci? Nimic! Genialul Eminescu avea dreptate: "Alte măşti, aceeaşi piesă, alte guri, aceeaşi gamă!".