Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Ne amintim acum de anii în care ne aflam în procesul de preaderare la Uniunea Europeană şi aşteptam cu înfrigurare ca autorităţile de la Bruxelles să ne valideze că îndeplinim criteriul necesar integrării de a avea o economie funcţională de piaţă. Acest statut a fost cu greu atribuit României, iar frustrarea era pe măsură în condiţiile în care am reuşit să răspundem acestei exigenţe în urma Bulgariei. Supărarea a fost mare şi chiar părea că ne confruntăm cu o conspiraţie a diplomaţiei europene care ne refuza o recunoaştere pe care consideram că o meritam de drept.
În cele din urmă, România a fost acceptată ca având o economie funcţională de piaţă, iar în 2007 ţara a devenit stat membru al UE. După cum s-a văzut în perioada următoare, situaţia a stat mai degrabă pe dos. Adică nu întârzierea recunoaşterii unui astfel de statut a fost un gest de neînţeles al oficialilor UE, ci clemenţa acestora de a atribui economiei româneşti o calitate pe care nu o are, aceea de a fi o economie funcţională de piaţă. De fapt, în România, prea puţine pieţe funcţionează concurenţial. Marjele de profit incredibile realizate de companii în anii de boom au reprezentat nu atât un simptom al creşterii economice cu care ne lăudam atunci, cât unul al acestei lipse de competitivitate a pieţelor interne. Consumatorul a fost mai mereu cu spatele la zid, fapt reliefat nu numai de inflaţia care s-a menţinut ridicată, dar şi de istovirea puterii acestuia - paradoxal - tocmai într-un răstimp în care venitul mediu din România s-a ameliorat simţitor.
Din păcate, această creştere a salariilor se evapora rapid în condiţiile în care companiile pe o piaţă slab concurenţială aveau grijă să îşi taxeze aspru la buzunare propriii clienţi. Aşa se face că în buza crizei, consumatorul român se prezintă vlăguit, întrucât, pentru a avea acces la binefacerile economiei de piaţă, a fost nevoit să se îndatoreze... cum altfel decât scump într-o piaţă a creditului deloc mai brează din punctul de vedere al competitivităţii.
Slab competitivă în anii de boom, economia de piaţă românească îşi dezvăluie slăbiciunile şi în actualul context de criză. Pieţele nu funcţionează, nu îşi îndeplinesc funcţia principală, aceea de a regla dezechilibrele prin găsirea unor preţuri fair în care să se întâlnească cererea şi oferta. Trăim acum în foarte multe dintre pieţele interne într-o himeră totală, în care companiile caută repere de referinţă din anii de boom, lipsite de orice relevanţă în faţă unor consumatori stresaţi şi a unei realităţi a imploziei creditului. Preţurile nu se ajustează, stocurile nu se eliberează, activele productive sunt subutilizate. Economia nu funcţionează. Nu avem o economie funcţională de piaţă. Vânăm fantasme, ne adresăm unei cereri iluzorii, visăm randamente imposibil de realizat, rostogolim credite imposibil de rambursat, vrem să atragem investiţii într-o piaţă neatractivă. Putem caracteriza situaţia ennunţată mai sus ca fiind economia "nefuncţională de pseudopiaţă".
Pentru a nu părea că cele scrise mai sus ţin de o retorică stearpă, că sunt vorbe aruncate fără acoperire, mă voi referi explicit la două pieţe, unde criza are un impact deosebit şi unde trăim într-o deplină minciună la care consimt toţi actorii economici. Este cazul pieţei de auto şi a celei imobiliare, categoric cele mai inflamate. Prima prin saturarea cererii după vânzarea unui volum impresionant de automobile în ultimii ani, iar cea de-a doua prin escaladarea speculativă a preţurilor departe de orice niveluri de susţinere fundamentală.
Dar ce avem în cele două pieţe? În primul rând o epuizare a bazinului cumpărătorilor pe respectivele paliere de preţuri. Pe de altă parte, şi în piaţa auto, şi în real estate, avem o importantă cantitate de maşini şi imobile (mai ales terenuri) scoase la vânzare, dar care sunt departe de a întâlni cererea solvabilă. Interesant este că multe dintre acestea se află sub incidenţa unui stres financiar, având undeva pe lanţul slăbiciunilor un jucător cu un credit în spate şi care are dificultăţi în a-şi îndeplini obligaţiile faţă de bancă. Cu toate acestea, preţurile nu coboară, vânzătorii se află într-o stare de negare, în timp ce instituţiile bancare trec cu vederea această situaţie pentru că nici acestea nu sunt dornice să lase să iasă la iveală creditele neperformante pentru care ar trebui să constituie provizioane.
Oprindu-ne la piaţa auto, observăm că dealerii nu mai vând (livrările au scăzut, potrivit APIA, cu 54,34% în primele trei trimestre din 2009). În paralel, numărul maşinilor cu anunţuri de vânzare în geam a crescut exponenţial, iar parking-urile societăţilor de leasing şi ale băncilor
s-au umplut de maşini returnate de cei care nu au mai putut efectua plata ratelor. Cu toate acestea, preţurile nu coboară, iar stocurile nu merg către piaţă.
Situaţia este asemănătoare în piaţa imobiliară, unde băncile refuză să ia pieptiş problema creditelor delincvente. Developeri sau investitori speculativi blocaţi pe portofolii dubioase încearcă tot felul de strategii, dar manevrele mult prea timide pentru reducerea preţurilor îi împiedică să îşi lichidizeze deţinerile. Clădiri de birouri construite parcă pentru nimeni stau cu bannere fluturânde care, având înscrisul "for rent/for sale", ne arată că proprietarii lor au deraiat în afara oricărui plan de business şi nu au o idee despre ce ar trebui să facă pentru a valorifica respectivele imobile. Dezvoltările de retail îşi pierd clienţii care nu mai pot suporta chirii ce îi aruncă spre faliment. Drumurile naţionale sunt flancate de panouri uriaşe care ne anunţă că sunt terenuri de vânzare... Gârlă!
În cele două sectoare ne confruntăm cu realităţi ignorate de jucătorii dintr-o pseudopiaţă care se dovedeşte a fi nefuncţională. Preţurile nu se reglează, iar activele nu îşi găsesc utilitatea. Este un evident şi monstruos overhang, consimţit de creditorii cu dureri de cap faţă de solvabilitatea lor pe termen lung. Preocupate mai degrabă să ascundă gunoiul sub preş, băncile nu cer falimentul firmelor, deşi ştiu foarte bine că sumele datorate nu vor putea fi rambursate până la final. Trăim într-o minciună, în condiţiile în care foarte mulţi agenţi economici au suprainvestit la preţuri inflamate în anii de boom.
Teatrul absurdului jucat de investitori, bănci şi mici proprietari - fiecare visând că îşi valorifică la preţuri mai bune maşina ori imobilul - este realitatea zilei de azi în care nu poate fi vorba de o economie funcţională de piaţă. Totul în detrimentul economiei reale, care nu se poate relansa pentru că stăm pe putregaiul financiar generat de expansiunea iraţională a creditului din anii precedenţi. Firmele şi persoanele fizice se chinuie cu hârburi, în timp ce parking-urile societăţilor de leasing şi ale băncilor sunt ticsite de maşini cu kilometraj infim pe care nu le foloseşte nimeni. Companii sau societăţi cu profil comercial se înghesuie în spaţii de birouri meschine sau în magazine improprii, într-o ţară în care proiecte finalizate de curând stau aşteptând clienţi iluzorii care să dea bani pe care nu îi au.
Fantoma imobiliară încă bântuie o economie care întârzie să se autoregleze. Relansarea nu poate veni, aşa cum ar spera unii, fără o restructurare de ansamblu care să presupună transformarea angrenajului de creditare şi consum pe care l-am avut în anii precedenţi într-o economie productivă, viabilă şi balansată. Acest proces presupune o realocare eficientă a resurselor, o refacere a capitalului şi direcţionarea acestuia către sectoarele cu potenţial, către companiile flexibile, competitive şi care se adresează unei cereri sustenabile. Se poate acest lucru dacă actorii economici care au dominat peisajul în perioada de boom, în frunte cu băncile, nu acceptă un proces sănătos de deflaţie a activelor? Probabil că nu. Deocamdată prelungim aceleaşi iluzii şi amânăm agonizant tranşarea problemelor care nu ne lasă să o luăm de la capăt pe baze mai solide. Ne place sau nu, rămânem în acelaşi păienjeniş ciudat al "economiei nefuncţionale de pseudopiaţă".

 

• Currently 4.71/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Noteaza articolul.

Nota curentă: 4.7 din 42 voturi

Comentarii