Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

În ultimele zile am asistat la un spectacol penibil, în care candidaţii la preşedinţie şi stafurile de campanie s-au fugărit pe tot terenul găsind, în acelaşi timp, motivaţii dintre cele mai uluitoare pentru a explica de ce nu reuşesc să ajungă într-o dezbatere publică televizată. Fie că era vorba de format (în doi, în trei, în cinci, în şapte, în şaisprezece sau în combinări de trei luate câte două), fie că se ridicau obiecţii asupra locaţiei (de ce într-o aulă universitară şi nu într-o bodegă?!), fie că erau aduşi în discuţie posibilii moderatori (cine ştie ale cui slugi?!), politicienii cu aspiraţii de a fi "întâiul bărbat de stat" s-au fofilat de la o confruntare despre care teoria democraţiei ne spune că ar fi trebuit să avem parte.
Tărăgănările lamentabile ale politicienilor din această campanie electorală reprezintă un simptom relevant al unei realităţi ce nu mai poate fi ocultată: falimentul total al clasei politice şi risipirea ultimelor iluzii cu privire la modelul "de succes" al pseudo-democraţiei cu care ne-am pricopsit acum 20 de ani. Dincolo de orice calcule strategice ale stafurilor de campanii, de orice animozităţi între diverşii politicieni aflaţi în confruntare, fuga de o dezbatere publică reflectă cu totul altceva: frica de electorat, înstrăinarea faţă de românii cărora nu le mai pot oferi explicaţii, soluţii şi de trei bani speranţă. După două decade de minciuni, corupţie, incompetenţă şi lipsă de viziune, clasa politică alege varianta cea mai facilă la examenul pe care este obligată să îl dea la finele unui ciclu electoral: fuga din faţa răspunderii, din faţa alegătorilor. Nu au programe, nu au proiecţii asupra viitorului, nu au rezolvări ale situaţiilor concrete, nu au oameni competenţi şi - mai ales - nu au răspunsuri la întrebările reale care îi frământă pe români.
Acum, după 20 de ani de exerciţiu pseudo-democratic, nu avem parte nici măcar de dezbaterile uneori puerile, dar tranşante, din CPUN. Mimăm interesul pentru binele public, mimăm curajul, mimăm competenţa, mimăm responsabilitatea, finalmente, mimăm îngrijorarea pentru viitorul ţării. Totul într-o retorică pretenţioasă, în total contrast cu derizoriul din mediul politic. Un joc de scenă penibil în care lipseşte tocmai "demos"-ul, teoretic actorul principal într-o democraţie.
"Nu vrem dezbatere pentru că nu avem ce dezbate", ne transmit politicienii. Clasa politică, după un mandat dezastruos de 20 de ani, ne aduce în faţă o ţară dezindustrializată, dramatic îndatorată, cu o agricultură la pământ şi un prestigiu internaţional deteriorat, cu o populaţie la capătul puterilor şi un tineret debusolat. Coeziune socială egală cu zero, nivel al sărăciei incredibil pentru o ţară care se vrea europeană, un peisaj public dominat de nonvalori. Aşa arată România după atâţia ani de "experienţă democratică".
Demonstrând o mentalitate oligarhică, candidaţii la preşedinţie au făcut tot posibilul pentru a evita o confruntare publică în care credeau că riscau prea mult. Supraestimând importanţa condiţiilor de participare, au preferat să se ţină în şah unii pe alţii, uitând de actorul pe care nu dau doi bani: electoratul chemat la urne. Oligarhia politico-financiară post-decembristă nu a ratat încă o dată ocazia de a-şi demonstra atitudinea adevărată: pentru ei cetăţenii nu există! Momentul periodic în care trebuie să solicite votul alegătorilor este cel mai penibil pentru ei întrucât presupune întâlnirea a două Românii care nu mai au nimic în comun şi nu mai comunică în niciun fel.
Şi chiar aşa! Nu este mai simplu să umpli oraşele şi gardurile de la ţară de afişe electorale inexpresive decât să răspunzi la întrebări la care nu se poate răspunde? Ce politician poate rezista în faţa unei confruntări reale cu nemulţumirile românilor? Poate veni vreo replică plauzibilă de la cei care au administrat atât de prost ţara în ultimele două decade? Mă tem că nu. Poate conştient sau poate inconştient, stafurile de campanii ştiu acest lucru. Orice expunere a candidaţilor cu şansă în faţa electroratului nu poate aduce voturi, ci îi poate doar vulnerabiliza şi mai tare. Cine ar avea aşadar interesul ca aceştia să se confrunte cu întrebări veritabile într-o dezbatere puternic mediatizată.
De ce am bătut pasul pe loc în toţi aceşti ani? De ce nu am realizat investiţii importante în infrastructură? Pe ce s-au risipit zecile de miliarde de euro împrumutate şi cum vom putea rambursa aceşti bani? Ce mandat popular a existat pentru jaful generalizat al privatizărilor pe un leu? Dar pentru prăduirea ţării în numele principiului "reparaţiilor istorice"? De ce sunt atât de mulţi români săraci? Cum au făcut banii majoritatea celor foarte bogaţi? De ce fiscul nu investighează averi imposibil de justificat? Unde este industria? Unde este sistemul de irigaţii? Unde este zootehnia? Unde este flota? Unde este cercetarea? Dar învăţământul? Ce ne facem cu reprezentanţii generaţiei tinere care au crescut precum buruienile? Cum am permis să se extindă atât de mult marea corupţie? De ce nu a fost nimeni pedepsit? De ce se fură din administraţiile publice? De ce se fură cu legea? De ce se fură voturile? În general, de ce se fură atât de mult? Cum se face că prin ţară zburdă în voie agenţi de influenţă ai serviciilor secrete din Apus, Răsărit şi Orientul Apropiat? De ce multe afaceri sunt conduse de generali cu stele sub acoperire? De ce sunt în presă atât de mulţi "formatori de opinie" care "iau lumină" de la SRI sau SIE? În general, de ce suntem atât de militarizaţi? De ce se minte atât de mult? De ce nu ne mai urmărim interesul în politica externă? De ce nu mai exportăm nimic? De ce importăm aproape tot? Reprezintă o soluţie rularea deficitelor cronice? De ce am ajuns în situaţia ca băncile având capital străin să escaladeze o creditare iraţională? De ce am jucat la caritasul imobiliar? De ce am înstrăinat controlul resurselor petroliere? Ce ne facem cu pensiile? Dar cu asigurările de sănătate? De ce am gonit milioane de români peste graniţe? De ce este taxată doar munca, iar marile profituri se sustrag impozitării? De ce am construit o societate oligarhică după paradigma sud-americană şi nu una de tip european? De ce nu este promovată competenţa? De ce ne-am pricopsit cu piţipoance în funcţii publice? Unde este bunul-simţ? Mai avem vreo şansă? Mai avem vreun viitor?
Cine ar putea crede că într-o dezbatere publică ar putea fi abordate problemele de mai sus? Clasa politică înţelege - fie şi la nivel mai puţin conştient - că, după 20 de ani de pseudo-democraţie, vine un decont şi că nu se poate răspunde în niciun fel întrebărilor de mai sus. De aceea şi frica faţă de o dezbatere publică, frica fiecăruia pentru scheletele din dulap. România este o ţară oligarhică. Oligarhiile nu dau socoteală oamenilor de rând. Este şi motivul pentru care vedem această disperare pentru evitarea confruntărilor publice televizate între candidaţi. Iluzia democratică se risipeşte şi pentru ultimii naivi.

 

• Currently 4.63/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Noteaza articolul.

Nota curentă: 4.6 din 38 voturi

Comentarii