Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Zilele acestea am asistat la ultimele reverberaţii ale "cazului Ridzi". Am observat, de asemenea, că politica de lobby a unei universităţi pe lângă mediul politic este mai puternică decât hotărârea unui ministru de a limpezi apele într-o zonă unde acestea erau tulburi demult. Apoi, am aflat cine conduce "bostănăria de la Dăbuleni" şi ne-am amuzat la glumiţa lui Viorel Hrebenciuc despre "Sexy Buzoianca". Ne-am crucit că reprezentantul României la campionatul mondial de sărituri în apă, acasă se antrenează sărind... pe bureţi. Ne-am exaltat văzând că premierul Boc a redus salariile miniştrilor, aceştia urmând - probabil - să fie apăsaţi de nevoile de zi cu zi. Finalmente, ne-am bucurat că Eva Kent s-a înscris la Facultatea de Psihologie. Presa a relatat pe larg cele de mai sus, desfăcând firul în patru. Preocuparea pentru detalii, nuanţe sau consecinţe a lipsit, însă, în cazul unui eveniment care a trecut aproape neobservat: împrumutul de un miliard de euro contractat de statul român de la un consorţiu de opt bănci locale.
Şi aşa ne amintim că, în diversele faze ale negocierii acordului cu FMI, subiectele aflate în prim-planul opiniei publice erau furtul din depozitul de arme de la Ciorogârla, jaful de la casa de schimb valutar din Braşov, spionul Floricel, arbitrii purtaţi pe la DNA, EBA la europarlamentare, presupusa epidemie de gripă porcină şi altele asemenea... Se pare că viitorul financiar al ţării nu ne prea interesează. Sau establishment-ul face totul pentru a ne gândi cât mai puţin la problema în cauză. Şi aceasta reprezintă, într-adevăr, o problemă!
Despre deficitele cronice, finanţate pompieristic prin emisiuni de titluri de stat, presa economică a tot scris de la acutizarea acestui fenomen în toamna anului trecut. Acum însă, noul împrumut de tip club loan, în valoare de un miliard de euro, acordat Ministerului de Finanţe de opt bănci comerciale (BCR, BRD, UniCredit, Raiffeisen, Banca Transilvania, Volksbank, Bancpost şi Alpha Bank) care urmează să fie utilizat pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, ne apare într-o cu totul altă lumină. Soluţia aceasta s-ar fi impus în condiţiile în care o parte din băncile în cauză au depăşit deja plafonul admis de băncile-mamă în ceea ce priveşte achiziţia de titluri de stat.
Potrivit unor surse din piaţă, această variantă s-ar fi impus în urma Acordului de la Viena semnat în primăvară de oficialităţile române cu băncile-mamă, înaintea accesării împrumutului de la FMI. Astfel, opţiunea unui credit contractat de Ministerul Finanţelor ar fi reprezentat, pentru bănci, alternativa de plasament al banilor eliberaţi de BNR din rezervele minime obligatorii spre a nu se ajunge la o repatriere a lor către băncile-mamă prin achitarea la scadenţă a liniilor de finanţare pe termen scurt. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, am putea veni cu două observaţii.
Prima este aceea că, indirect, banii care până acum stăteau "cuminţi" în rezervele minime obligatorii - înlocuiţi între timp cu sumele accesate de la FMI - acum pătrund în economie (de fapt în risipa bugetară). Într-un fel sau altul, deci banii de la Fondul Monetar Internaţional, despre care se spunea că nu pot avea decât destinaţia rezervelor Băncii Naţionale, intră în consum. În consumul bugetar. Emisiunile de lei ale BNR în schimbul sumelor de euro împrumutate de băncile comerciale Ministerului Finanţelor pot avea efecte inflaţioniste în condiţiile unei pieţe şi aşa slab concurenţiale şi în contracţie evidentă. Această variantă a ieşirii succesive cu obligaţiuni a statului (acum, iată, şi cu împrumut de tip club loan) pe care să le cumpere băncile comerciale care apoi să le pună drept colateral la BNR pentru accesarea de lei a fost metoda românească mascată de "quantitative easing" a acestei perioade. Fără respectiva soluţie ne putem da seama cât de dură ar fi putut fi ajustarea economică în ultimul an, cât de dramatice ar fi trebuit să fie reducerile de cheltuieli bugetare şi cât de extins ar fi fost numărul de firme care ar fi sucombat, după ce în anii de boom au căpuşat consumatorii cu preţuri nejustificate, umflând, în consecinţă, profituri nemeritate.
O a doua observaţie este aceea că, dacă se admite că fără creditul accesat de stat, băncile ar fi urmat să repatrieze banii, ne putem da seama care este viitorul creditării. Din acest fapt transpare neîncrederea băncilor că sumele acordate în această perioadă ca împrumuturi, fie populaţiei, fie mediului de afaceri, la actualele niveluri de dobândă, ar putea fi restituite. Practic, prin constituirea acestui consorţiu de bănci care să crediteze statul, ca unica entitate economică potenţial solvabilă din România, întrezărim şi care este percepţia sistemului bancar şi a investitorilor referitoare la viitorul economic al ţării pe termen mediu. În aceste condiţii, toate declaraţiile oficialilor sau ale unor analişti apropiaţi capitalului mare potrivit cărora ceea ce a fost mai rău ar fi trecut, că revenirea ar fi în formă de "V" sau că nu suntem departe de fundul prăpastiei, pur şi simplu nu reprezintă altceva decât manevre înşelătoare pentru a deruta populaţia. Aceeaşi populaţie care acum se înflăcărează că Ridzi "a plătit scump", care vrea să vadă ce se mai întâmplă "la Spiru", care vede cum "bărbaţii politici" se bat pe şefia "bostănăriei de la Dăbuleni" şi care citeşte amuzată prin tabloide cum Eva Kent s-a înscris la Psihologie pentru că îi plăcea Platon...

• Currently 4.85/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5