Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Cabinetul Boc şi-a început mandatul anunţând că va promova o politică economică ce urma să se axeze pe investiţii publice în infrastructură, aceasta fiind percepută de noii guvernanţi drept cea mai nimerită modalitate de combatere a efectelor crizei financiare internaţionale asupra României. Această viziune, aflată în deplin acord cu promisiunile din campania electorală ale celor două partide de guvernământ (care fiecare îşi exprimaseră intenţia de a pune accentul pe investiţiile în infrastructură), totuşi nu cadra cu realitatea unei Românii care tocmai derapase cu deficitul bugetar la finele anului precedent şi ale cărei probleme legate de dependenţa fluxului de finanţare externă nu puteau fi ocolite în numele unor programe politice. Treptat, sub presiunea constrângerilor nemijlocite întâmpinate în construirea bugetului, poate şi în urma consultărilor cu Banca Naţională şi cu negociatorii Fondului Monetar Internaţional, Guvernul a abandonat această retorică a necesităţii investiţiilor în infrastructură, în condiţiile în care oricum nu fusese demarat nimic concret. Evident, asta spre dezamăgirea prietenilor politici care aşteptau contracte publice grase pentru firmele lor de la cei care tocmai primiseră funcţii publice.
"Dacă am fi avut excedente s-ar fi putut lua măsuri de reducere a fiscalităţii. În momentul acesta, însă, astfel de stimulente sunt imposibile. Ar fi o pagubă fantastică dacă Guvernul ar începe să arunce acum cu bani în economie", avertiza la începutul acestui an reprezentantul unei companii de rating şi administrare a riscului, în deplin contrast cu cei mai mulţi dintre politicienii şi analiştii economici care solicitau copierea unor programe de stimulare fiscală după modelul celor din SUA. Nu poate fi vorba că această viziune potrivit căreia investiţiile publice în infrastructură nu reprezintă nicidecum o soluţie de ieşire din criză s-ar fi impus. Pur şi simplu, constrângerile de finanţare şi de construire a bugetului au fost suficient de mari pentru ca Guvernul să nu reuşească să pună în mod coerent ceva cap la cap.
În cele din urmă, acum câteva săptămâni noua putere a venit cu un astfel de proiect de pompare de bani publici către economie, şi unde altundeva decât în piaţa imobiliară, privilegiată în ultimii ani de aceeaşi încrengătură dintre politic şi diverse grupuri de interese care a transformat activitatea de retrocedări dubioase şi speculaţii cu terenuri într-una pe care o putem califica fără frica de a greşi ca fiind de tip mafiot. Iată că acum, mafia imobiliară, blocată pe investiţii greşite, în circumstanţele în care nu a mai putut găsi clienţi în piaţa liberă nici între cetăţenii doritori de locuinţe şi nici între multinaţionalele care ar fi trebuit să plătească preţuri exagerate pe terenuri acumulate de diverşi şmecheri, a reuşit să forţeze mâna Guvernului. Nu trebuie aşadar să ne mire că aceasta a reacţionat atât de prompt tocmai atunci când a fost vorba de prietenii din real estate, cu pământ până la gât şi complexuri rezidenţiale construite în câmp.
A venit astfel Programul "Prima casă", care se anunţă ca fiind generos, scopul declarativ fiind acela de a stimula sectorul construcţiilor pe de o parte, iar pe de alta acela de a ajuta familiile cu posibilităţi modeste să achiziţioneze locuinţe. Şi în SUA Administraţia Bush a avansat o astfel de politică însă, acum, la câţiva ani buni, vedem că aceasta nu a fost câtuşi de puţin în folosul familiilor cu venituri reduse, foarte multe deja în procedură de foreclosure sau deja executate. Dimpotrivă, aceasta nu a condus decât la escaladarea preţurilor în real estate şi la şubrezirea dramatică a sistemului bancar. Iată de ce, în condiţiile în care avem deja modelul falimentar al sistemului american, pare cu atât mai puţin de înţeles de ce actualul Guvern încearcă să promoveze acest program. Dacă ar dori să vină în folosul tinerilor doritori de locuinţe, autorităţile ar trebui doar să lase balonul imobiliar să deflateze şi cu siguranţă posibilitatea cumpărării unui apartament sau a unui teren pentru o casă va fi mult mai accesibilă în viitor, urmând să se coreleze cu posibilităţile reale ale unei economii destul de slabe.
Garantarea creditelor ipotecare până la o limită de 60.000 de euro, precum şi solicitarea adresată băncilor de a reduce avansul cerut la doar 5% din suma de achiziţie a locuinţei pot fi dezastruoase pentru stabilitatea sistemului bancar în contextul în care nu întrevedem avantajele reale pentru societate ale unui astfel de program. În paginile Curierului Naţional avertizam încă din luna decembrie a anului trecut asupra tentaţiei statului de a acorda un ajutor nemeritat pieţei imobiliare fără a o analiză prealabilă a sectorului. Temerile noastre au apărut după primele declaraţii ale oficialilor guvernamentali, deşi atunci încă nu aveam vreun proiect conturat. Arătam atunci că politica similară promovată de Administraţia Bush a condus la agravarea factorilor declanşatori ai actualei crize financiare. Acum, după apariţia Programului "Prima casă", avem primul motiv real de îngrijorare, singura speranţă fiind aceea că instituţiile bancare nu vor marşa totuşi în această aventură în care aparent nu pot fi decât câştigătoare.
Garantarea ipotecilor cu bani publici nu poate duce decât la un hazard moral, aşa cum s-a văzut din criza americană. În SUA, această sarcină a revenit companiilor cu susţinere federală Freddie Mac şi Fannie Mae, garanţiile acestora fiind un stimulent pentru diversele societăţi de leasing imobiliar să continue să acorde credite ipotecare riscante pe segmentul subprime. Între anii 2004 şi 2006 cele două societăţi au achiziţionat obligaţiuni cu acoperiri în ipoteci în valoare de 434 miliarde USD permiţând extinderea creditării către subprimeri. Garanţiile Freddie Mac şi Fannie Mae ar fi devenit inefective încă din vara anului trecut dacă autorităţile federale nu ar fi pompat bani către cele două societăţi. Bilanţul financiar al acestora este dezastruos, fiind ocolite de orice investitor serios. Acest lucru se reflectă şi din cotaţiile acţiunilor, acestea tranzacţionându-se în ultimul an sub un dolar, după ce în anii "de aur" ai creditării subprime preţul oscilase între 55 şi 80 USD pe titlu.
Garantarea unor credite pentru familii care nu şi-au dovedit solvabilitatea pe termen lung şi capacitatea de a economisi (asta înseamnă absenţa sumei necesare avansului) nu poate fi altceva decât un joc riscant cu banii contribuabililor pe care orice reprezentant al autorităţilor cu capul pe umeri nici măcar nu ar trebui să îl ia în calcul. Atunci când avem în faţă exemplul nefast din America, ar fi cu totul de neînţeles să persistăm în această greşeală. O suveică între bănci, developeri şi rudele potentaţilor având ca principal fraier statul risipitor al banilor contribuabililor este ultimul lucru de care avem nevoie în acest context economic, şi aşa destul de volatil. Cel mai bine ar fi să lăsăm piaţa să se autoregleze, fără a încerca reinflamarea segmentului imobiliar prin aceste inginerii dubioase. Pentru ajutarea tinerilor nu trebuie căutate cine ştie ce soluţii miraculoase. Trebuie doar să lăsăm ca bula imobiliară să deflateze, iar preţurile să se întoarcă la niveluri sustenabile. Atunci, cu siguranţă, cei care vor fi capabili să câştige şi să economisească, vor reuşi să îşi rezolve într-un mod mult mai puţin costisitor problema locativă şi fără garanţiile lui Boc, Freddie sau Fannie.

• Currently 4.86/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5