Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

In mintea guvernanţilor începe să prindă contur un program care de-acum are şi un nume, "Prima casă". Deşi declarativ pare un proiect generos, acesta poate genera efecte perverse de nedorit pentru stabilitatea sistemului bancar, după cum scopul principal enunţat, acela de a facilita accesul tinerilor la o locuinţă, ar putea fi mai degrabă îngreunat prin direcţionarea către piaţa imobiliară a unor sume de bani care să permită o menţinere temporară a cotaţiilor din rezidenţial la niveluri încă aberante comparativ cu ceilalţi indicatori macroeconomici. În anii 2003-2007 către real estate am regăsit fluxuri de bani importante care au inflamat cea mai mare bulă speculativă din istoria României. Încă de la începutul anului trecut am putut constata o epuizare a bazinului cumpărătorilor, presiunile deflaţioniste din imobiliare accentuându-se din toamnă în condiţiile în care capitalul nu a mai intrat pe această categorie de active.

Cum nivelurile de susţinere fundamentală sunt încă departe de a permite o stabilizare a preţurilor locuinţelor, acestea ar trebui să îşi continue parcursul descendent şi în următoarea perioadă pentru a întâlni cererea solvabilă. Demersurile programului guvernamental "Prima casă" vin să perturbeze această tendinţă naturală - şi sănătoasă - a pieţei, vizând stimularea capitalului bancar de a finanţa un domeniu privilegiat în anii de boom. De fapt, programul "Prima casă" reprezintă ultimii bani care ar urma să intre pe o piaţă care nu poate totuşi fi reinflamată artificial fără a crea noi dezechilibre pe care nu ni le dorim. În aceste condiţii, se impun câteva obiecţii la noul program guvernamental, cu atât mai mult cu cât avem exemplul nefast al eşecului Administraţiei Bush în SUA în încercarea de stimulare a nivelului de "homeownership".

Casele "sociale" împiedică formarea unui preţ mediu adecvat

În primul rând, principiul este cu totul greşit, întrucât, în numele ideii sociale, această promovare a unor credite pentru tineri sau a programelor de achiziţie de locuinţe de către autorităţile locale influenţează preţul de piaţă oferind developerilor şi proprietarilor o clientelă nesperată în condiţiile în care piaţa joacă împotriva lor. Până la urmă, de ce să avem locuinţe "sociale" şi nu locuinţe "normale"? Pentru că este evident că dacă statul nu se va interpune tendinţelor pieţei, preţul mediu al locuinţelor se va prăbuşi chiar şi sub nivelul pe care autorităţile îl au în vedere ca fiind cel al unei locuinţe "sociale".

Premisele nu sunt verificate

"Pornind de la premisa că în România există o mare nevoie de locuinţe, Programul "Prima casă", pe care l-am demarat în cadrul Guvernului, se adresează tuturor românilor care nu au în proprietate o locuinţă în momentul de faţă, tineri în special, dar nu numai tineri'', a declarat recent premierul Emil Boc. Această marotă a cererii mai mari decât oferta, a unui deficit extraordinar de spaţii locative la nivelul României, a fost trâmbiţată continuu în anii umflării balonului speculativ, însă niciodată nu a fost susţinută de studii atente, de statistici precise, iar violenţa cu care acest bubble deflatează ne poate avertiza că lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Patru argumente ar putea veni în sprijinul ideii că nu se pune problema unui deficit de locuinţe: scăderea demografică din ultimii ani, proporţia importantă a românilor stabiliţi peste graniţe, numărul ridicat al locuinţelor unifamiliale construite după 1989 şi dispariţia presiunii asupra pieţei apartamentelor ca urmare a relocării firmelor spre spaţiile de birouri din clădirile recent intrate în piaţă. În aceste condiţii, decât să rămânem la stadiul de mică bârfă rostită de agenţii imobiliari, autorităţile ar trebui să întocmească studii competente care să aibă la bază informaţii statistice concrete. În absenţa acestora, asumarea unor premise false este cu totul de nedorit. Este şi motivul pentru care statul ar face mai bine să lase piaţa să identifice nevoia reală de locuinţă, cu atât mai mult cu cât aceasta începe să lucreze în favoarea consumatorului final.

De ce 60.000?

O altă obiecţie ar fi aceea legată de baza de calcul. Suma garantată de stat, până la un nivel de 60.000 de euro, este mult prea ridicată, singurul punct de referinţă fiind preţurile de bulă speculativă. La acest nivel nu poate fi vorba de o politică socială. Dacă nivelul de echilibru în piaţa imobiliară a fost găsit în ultimii zeci de ani în diversele ţări cu economie capitalistă la patru venituri anuale medii, ne dăm seama că suma pe care statul o are în vedere ca garanţie minimă este departe de orice concepţie cu privire la o susţinere socială. Dacă ne uităm că în aprilie a.c., Comisia Naţională de Prognoză indica pentru anul în curs un venit mediu de 1.328 lei, adică sub 4.000 de euro anual, ne dăm seama că această sumă minimă garantată nu ar trebui să depăşească 15.000 de euro, nici vorbă de cei 60.000 de euro. Dacă această sumă vi se pare acum total insuficientă pentru achiziţionarea unei locuinţe, înseamnă că piaţa imobiliară mai are mult loc de cădere, nicidecum că guvernul ar trebui să ia măsuri sociale de zeci de mii de euro per capita. "Dacă vreţi să vă cumpăraţi un apartament de 100.000 de euro, vă duceţi la bancă şi cereţi împrumut acei bani", spunea, la finele săptămânii trecute, ministrul de Finanţe, Gheorghe Pogea. Ne putem întreba, din nou, de unde atâta largheţe, la factorii guvernamentali, în a vorbi despre asemenea sume la o populaţie al cărei venit mediu este clar că nu permite accesarea acestor bani.

Garanţiile de stat distorsionează piaţa creditului

Am constatat în ultimele luni că băncile nu sunt tocmai încântate de portofoliile lor de credite, cu expuneri destul de mari pe active imobiliare care este clar că nu sunt aşa nepreţuite precum se estima în anii de escaladare a curbei speculative. Acum, încercările guvernamentale de a stimula intrarea capitalului bancar pe o piaţă încă îngrozitor supraevaluată este opusă tendinţei naturale  pieţei. Este cu totul greşit ca băncile să fie din nou încurajate să direcţioneze bani spre aceleaşi active imobiliare inflamate în loc să crediteze fluxuri productive şi start-up-uri de care avem atâta nevoie pentru a relansa economia reală. În plus, încercarea de a impune băncilor să accepte un avans de doar 5% ar putea induce o fragilitate suplimentară în sistemul bancar, ultimul lucru pe care l-am mai dori în aceste vremuri tulburi. Premierul Boc se lăuda chiar că, beneficiind de garanţia guvernamentală, băncile nu vor fi silite să constituie provizioane şi vor da credite peste limitele acceptabile iniţial. Acest efect de levier nu este de dorit dacă vrem să mai pretindem şi în următorii ani că avem un "sistem bancar solid".

Resursele nu există

În fine, ultima obiecţie este aceea că resursele lipsesc. Atât Emil Boc, cât şi ministrul Pogea, după ce au avansat iniţial informaţia unei sume de 100 milioane euro, acum se aruncă la fel de fel de proiecţii cu 200 de milioane, un miliard în creditare etc. Trebuie totuşi să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne amintim că este vorba de un stat îndatorat, care până mai ieri, pentru a putea susţine pe linia de plutire aparatul administrativ, se împrumuta chiar şi săptămânal prin emisiuni de obligaţiuni. Un astfel de program ar putea fi demarat de China, care are în rezerve bonduri de Trezorerie americane de 2 trilioane USD, nicidecum de o Românie care abia a împrumutat de la instituţiile financiare internaţionale 20 miliarde euro şi pe care nu ştim cum îi vom putea rambursa sau rostogoli. Chiar nu trebuie să ne folosim ultimii bani pentru astfel de demersuri ale căror consecinţe economice nu le putem întrezări. Aceste fantasmagorii ne arată că actualii guvernanţi nu înţeleg nimic despre mecanismele care au permis declanşarea actualei crize şi că preferă clamarea, înainte de alegeri, a unor presupuse programe "sociale", care nu pot fi altceva decât un ajutor nesperat pentru şmecherii din imobiliare, cu prietenii politice construite în anii din urmă.

• Currently 4.73/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5