Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

De patru ani încoace fel de fel de politicieni şi analişti nu au uitat să ne aducă aminte în diverse ocazii de "succesul cotei unice". Argumentul principal, desigur, creşterea accelerată a produsului intern brut în perioada 2005-2008. Este adevărat că nu avem o simulare a evoluţiei economiei româneşti în cazul în care am fi rămas la impozitarea progresivă, aşa încât orice istorie contrafactuală este de prisos. Atunci când aducem însă în discuţie "succesul cotei unice" nu trebuie să uităm şi efectele perverse ale acesteia. Astfel, ar putea fi menţionate majorarea salariilor peste productivitate, excesele din sectorul bugetar în ceea ce priveşte veniturile, explozia unui consum iraţional bazat pe importuri, precum şi dezvoltarea nesustenabilă a creditului în virtutea unor aşteptări hiperoptimiste.
Dacă fenomenele mai sus amintite sunt doar în parte efectele cotei unice, ceea ce este incontestabil faptul că, într-o societate deosebit de polarizată, o colectare în scădere de la cei cu venituri mari, coroborată cu promovarea unor bugete de risipă, a pus presiune asupra încasărilor Ministerului de Finanţe. Şi aşa se face că la finalul unei perioade de mai bine de şapte ani de boom economic avem spectacolul unui stat care se împrumuta săptămânal de pe piaţa internă şi a cărui Trezorerie este goală.
Nu trebuie, prin urmare, să ne mire faptul că actualul Executiv are probleme cu menţinerea pe linia de plutire a echilibrului bugetar. Problema este însă dublată de faptul că noua putere s-a cramponat de cota unică pe care a promis solemn să o menţină. Refuzând să admită eşecul cotei unice, guvernarea încearcă din răsputeri să inventeze noi impozite care să suplinească încasările deficitare într-o perioadă de contracţie economică din ce în ce mai evidentă. De regulă, miniştrii de Finanţe erau renumiţi prin rigiditatea lor, prin contrapunerea calculelor stricte oricărei agende politice ambiţioase. Ministeriatul lui Gheorghe Pogea pare însă a pune accentul pe creativitate, căci în această perioadă principala preocupare a finanţelor pare aceea de a scoate din pălărie noi şi noi taxe şi impozite.
Cel mai mult a contrariat, pe drept cuvânt, impozitul forfetar pe activitate, o grea lovitură dată IMM-urilor într-un răstimp în care şi aşa piaţa ridică suficiente probleme. De regulă, o astfel de impunere este aplicată întreprinderilor de mici dimensiuni care îşi desfăşoară activitatea în domeniul profesiilor liberale şi al micilor meşteşuguri. Impozitul respectiv are rolul de a nu împovăra fiscal şi administrativ societăţi care nu derulează cifre de afaceri importante. Este, cu alte cuvinte, o facilitate fiscală şi nicidecum un bir suplimentar pentru firme care au destule obstacole într-un mediu economic nu întotdeauna stimulativ.
"Ai, n-ai mingea, tragi la poartă!", spunea acum câţiva ani un antrenor de fotbal renumit pentru glumele sale. Cam aşa spune şi actualul Guvern micilor întreprinzători: aveţi sau nu aveţi profit, voi plătiţi! De ca şi când asumarea riscului într-o afacere pe teritoriul României ar fi un veritabil privilegiu acordat de stat. Ceea ce pare a nu înţelege actualul Executiv este faptul că într-o perioadă de criză, menţinerea unei firme pe linia de plutire, la pragul de rentabilitate, este un veritabil succes. Faptul că un investitor îşi asumă un profit minim, perioadă în care plăteşte câteva salarii şi oferă servicii sau produse la preţuri competitive pe o piaţă în contracţie, nu este puţin lucru. Desigur, acest aspect este cu totul straniu pentru politicieni obişnuiţi cu şpaga consistentă sau pentru cei care vin dintr-un mediu pseudo-economic în care predomină contractele grase cu statul sau primăriile. Pentru aceştia din urmă, funcţionarea unei societăţi pentru câţiva ani la pragul de rentabilitate nu poate însemna altceva decât munca fraierului. În realitate, în Occident, unde marjele de profit sunt adecvate unor pieţe concurenţiale, start-up-urile au un demaraj mai greoi, iar atingerea punctului de break even reprezintă un succes în sine. Este greu - recunoaştem - să explicăm acest lucru celor care ştiu că o firmă este pusă pe picioare nu după o prospectare de piaţă, ci după câştigarea unei primării sau autorităţi de către prietenii politici, urmând să aibă asigurate contractele pentru următorii 3-4 ani.
Am cunoştinţă de existenţa unor firme care au funcţionat ani de zile cu profituri minime, dar ale căror produse au fost de calitate. Faptul că nu au marşat la preţuri nesimţite în anii de boom poate le face în ochii marilor economişti din Guvernul României drept nişte entităţi slabe. Totuşi, adecvate la politici de cheltuieli prudente, neîndatorate, cu tarife conservatoare care au permis  fidelizarea unei clientele şi cu accentul pe calitatea serviciilor, acestea sunt mult mai pregătite în faţa actualei crize decât alţi tigri din perioada de boom care acum "se pisicesc" pe la uşile băncilor. Firmele de mai sus nu vor putea - probabil - să genereze profituri substanţiale în criză dacă abia au făcut-o în perioada consumistă, dar cu siguranţă ar putea face ce au ştiut mai bine în anii din urmă: să reziste la pragul de rentabilitate.
Nu este puţin lucru - repet - să menţii o firmă la break even, să asiguri locuri de muncă unor oameni care să nu pună presiune pe bugetul de şomaj, asigurând în acelaşi timp servicii de calitate. Impozitul forfetar loveşte tocmai în aceste companii care sunt probabil privite cu scepticism de politicienii obişnuiţi cu afaceri grase şi marje de profit uriaşe. Un amic îmi atrăgea atenţia că grupul francez de construcţii în infrastructură Vinci, la o cifră de afaceri de 33,8 miliarde euro în 2008, a obţinut un profit brut de 1,6 miliarde euro, în timp ce compania Tehnologica Radion SRL, beneficiara unor contracte substanţiale cu Primăria Municipiului Bucureşti pentru interminabilele asfaltări, reasfaltări şi deszăpeziri în ierni fără ninsori a înregistrat în 2007 un profit net de 114,14 milioane de lei, la o cifră de afaceri de 578 milioane lei. Probabil că astea sunt singurele afaceri de succes care ar merita să reziste în piaţă după guvernanţii noştri.
Restul firmelor mici şi mijlocii pot să moară în zorii crizei, deşi în perioada de boom nu au beneficiat nici de energie ieftină ca Alro, nici de scutiri fiscale ca Sidex, nici de iertări de datorii ca Rompetrol, nici de importuri mascate ca Renault, nici de externalizarea unor profituri sub formă de consultanţă ca în cazul OMV, nici de investiţii de stat în infrastructura adiacentă ca Băneasa Investment, nici de clientelă oferită pe tavă de autorităţi aşa cum s-a întâmplat pe segmentul pensiilor private.
Impozitul forfetar cade ca o secure asupra IMM-urilor într-o perioadă în care se zvoneşte că banii de la FMI vor merge către băncile străine, în care statul oferă garanţii creditelor accesate de Dacia, iar clientela politică îşi freacă mâinile visând la demararea proiectelor de infrastructură. Din ultimele decizii guvernamentale transpare clar viziunea politică a actualului Executiv: povara către cei mici. Desigur, într-o perioadă în care consumatorul din ţările dezvoltate beneficiază momentan de efectele deflaţiei, la noi acesta este din nou vizat de stat. După taxa auto şi pungile ecologice am putea să ne confruntăm şi cu una suplimentară pentru PET-uri. Cum altfel, decât în numele ecologiei şi al ocrotirii planetei. Nu ne-ar mira ca în curând Guvernul, identificând ca o problemă poluarea prin fum, să reintroducă un impozit născocit tocmai pe vremea fanarioţilor: fumăritul. Chiar aşa, stimaţi guvernanţi... Pe când fumăritul?

• Currently 4.82/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5