Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Pentru cei care se aşteaptă să găsească în rândurile de mai jos un răspuns la întrebarea din titlu, sunt nevoit să precizez dintru început că nu vor avea parte de aşa ceva. Pentru că nimeni nu ştie încotro ne îndreptăm, pentru că este realmente foarte dificil de conturat o proiecţie clară. Cu toate acestea, întrebarea nu este retoric pusă, ci trebuie să revină periodic în atenţia opiniei publice pentru a nu realiza paşi greşiţi care să ne conducă către o fundătură sau - mai rău - către o prăpastie. Întrebările, ne învaţă şcoala lui Heidegger, sunt de multe ori mai relevante decât orice răspuns, decât soluţiile scoase cu forcepsul. Prin urmare nu este greşit să ne repetăm întrebarea. Ce se va întâmpla la scadenţă? În principiu, nimic... bun.
Actuala criză este de fapt una a creditului iraţional, rezultat al optimismului hipertrofiat faţă de randamentele viitoare ale economiei. Ideea că oricum în viitor va fi mai bine, că profiturile firmei tale, bugetul tău ca entitate publică sau că veniturile tale ca individ ori familie nu pot decât să crească au fost inoculate de o nemaipomenită propagandă a succesului dezvoltată în timpul capitalismului târziu. Prin urmare, este absolut îngrijorător să contractezi un credit cu dobândă pentru a folosi azi ceea ce în viitor oricum nu vei fi în măsură mai mare să plăteşti. Aceasta a fost problema creditului de consum din ultimii ani, aceasta este şi problema banilor contractaţi de la FMI. Aceea că veniturile viitoare nu vor fi mai mari decât cele actuale.
Apariţia iniţială a creditului, în actuala paradigmă, odată cu marile descoperiri geografice şi inovaţiile tehnologice, presupunea că cel care îl accesează, utilizându-l în investiţii care să se amortizeze într-un orizont de timp bine definit, va avea o productivitate suplimentară ce să permită rambursarea atât a sumei principale, cât şi a dobânzii. Este vorba despre datoria care se plăteşte singură (self-liquidating debt). De fapt, doar aceasta se justifică din punct de vedere economic. Problema este că în ultimii 20 de ani ponderea acesteia s-a diminuat treptat în favoarea unui credit de tip hedonist care presupunea că este mai bine să consumi azi ceea ce nu ţi-ai putea permite economisind decât în câţiva ani. Acest tip de credit parazitar, care nu aduce de fapt valoare adăugată reală în economie (credit de consum, împrumut ipotecar, leasing auto, bunuri de folosinţă îndelungată în rate, carduri de credit, garanţii pentru tranzacţii în marjă, sume eliberate pentru carry trade) a căpătat o aşa pondere încât nu putea să nu conducă sistemul financiar spre o criză profundă. Ideea că de fapt creditul ipotecar este din categoria "self-liquidating debt", întrucât pe termen lung preţurile activelor imobiliare nu pot decât să urce, s-a dovedit o iluzie menită a escamota nonsensul extinderii nesustenabile a portofoliilor bancare.
Urmărind acest aspect, este lesne să ne dăm seama de ce tip este creditul contractat de la FMI. Acesta nu este accesat pentru dezvoltarea României, nu va contribui la sporirea randamentelor companiilor româneşti, nu va determina o eficientizare de ansamblu a societăţii româneşti. Cu alte cuvinte, nu va genera plus-valoare. Aceasta deja o admitem cu toţii, când discuţiile privind necesitatea unor ajustări îşi fac loc tot mai uşor în opinia publică. Ne ajută, prin urmare, să câştigăm timp. Dar atunci cu atât mai mult se impune întrebarea "Ce se va întâmpla la scadenţă?".
Toamna trecută atrăgeam atenţia că explicaţia folosită de diverşi politicieni şi analişti potrivit căreia "suntem prea primitivi pentru a fi afectaţi de criză" este total deplasată şi că România nu are cum să se sustragă vârtejului financiar internaţional. Atunci aminteam că România interbelică, infinit mai "primitivă" decât cea de acum, a intrat în incapacitate de plată, în pofida unor conexiuni mult mai reduse cu lumea financiară globală decât actuala "Românie europeană". O greşeală fatală făcută atunci ne-a expus teribil şi - iată! - suntem pe cale să o repetăm. Pentru a susţine convertibilitatea leului reintrodusă prin legea monetară din februarie 1929, Guvernul ţărănist din acea perioadă a semnat un împrumut de stabilizare de 2 miliarde franci cu Banque de Paris et des Pays-Bas tocmai pe buza crizei care avea să zguduie lumea.
Revenind la actualul împrumut cu Fondul Monetar Internaţional, contractarea unei sume de 13 miliarde de euro, disproporţionată faţă de posibilităţile economiei româneşti, cu destinaţie incertă (centură de siguranţă) ne apare ca total hazardată. Şi, întrucât ştim că în următorii cinci ani situaţia pe plan global şi naţional nu are cum să se amelioreze, nu avem cum să nu ne întrebăm: "Ce se va întâmpla la scadenţă?".
În prezent, lumea se confruntă cu o situaţie atipică, în care deflaţia pe toate categoriile de active (imobiliare, equities, mărfuri) îi împinge pe investitori către o unică destinaţie: piaţa obligaţiunilor de stat. Deşi randamentele sunt apropiate de zero, deşi perspectivele rambursării sunt cu totul neclare, investitorii se îngrămădesc spre această piaţă. Nu în speranţa că vor sta să încaseze cuponul aferent, ci că le vor vinde altcuiva. Ce se va întâmpla când fondurile vor începe să dampeze haotic aceste hârtii încă nu ne apare clar. După cum nu ştim dacă acest moment va fi peste doi, trei, cinci ani sau chiar în 2010. Pe de altă parte, statele acumulează cu multă conştiinciozitate active toxice, capitalizează bănci în locul acţionarilor privaţi care nu vor să audă de aşa ceva, iniţiază noi programe de bailout şi de investiţii publice care nu pot fi finanţate pe termen lung. Toată această politică de "salvare" a sistemului va avea cu siguranţă un deznodământ. Va trebui să ne confruntăm atunci cu cea de-a doua etapă şi cea mai dureroasă a crizei financiare: default-ul statelor. Fie sub forma unei deflaţii puternice, fie printr-o hiperinflaţie la nivel global, datoriile suverane vor exploda în pieţele financiare.
Unde se va afla România în acel peisaj? Ce va avea de dat creditorilor? Ce vom mai putea vinde din casă? Ce condiţii va trebui să acceptăm? Cu alte cuvinte, ce se va întâmpla la scadenţă? Nu ştim. Poate pentru că această perspectivă nu ne apare clar ar fi indicat ca să nu utilizăm decât în mică măsură drepturile de tragere şi să menţinem acest împrumut într-un cuantum cât mai redus. Poate că nu ar fi iarăşi greşit să lăsăm leul să se deprecieze astfel încât să mai iasă afară din puroiul creditelor neperformante care să fie suportat de către băncile care şi-au asumat riscurile, şi nu de contribuabilul şi aşa suficient de sărăcit.
România interbelică, datorită politicilor bugetare prudente ale Brătienilor, era destul de puţin expusă înainte ca PNŢ să vină la putere cu teoria "porţilor deschise" către capitalul occidental. Creditul de atunci de două miliarde franci, făcut pe ultima sută de metri ca să atragă şi România în ciclonul financiar global, ne-a făcut să suferim din plin. Similar, datoria publică la nivelul anului 2008 era una nesemnificativă. Contractarea unui volum de 20 de miliarde euro de la instituţiile financiare internaţionale ar putea însă să ne pună într-o situaţie-limită atunci când falimentele statelor vor deveni realitatea tulburătoare a unei lumi în degringoladă. Este ceva ce poate fi evitat? Sau România nu poate fi excepţia, insula singulară cu probleme minore, la marea masă credală internaţională? Nici aici nu putem da un răspuns. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm să ne punem periodic întrebarea: "Ce se va întâmpla la scadenţă?".

• Currently 5.00/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5