Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Perspectiva contractării unui împrumut cu Fondul Monetar Internaţional a fost destul de amplu comentată în opinia publică. Este adevărat că ne lipsesc detaliile asupra negocierilor şi deocamdată este prematur să facem speculaţii cu privire la efectele asupra economiei naţionale ale unei astfel de înţelegeri. Totuşi, faptul că oamenii se arată interesaţi de această chestiune este un fenomen pozitiv, reflectând un grad sporit de vigilenţă la nivelul societăţii româneşti.
În ceea ce mă priveşte, eram convins încă din toamna anului trecut că vom ajunge la un acord cu FMI chiar dacă politicienii negau atunci vehement această posibilitate. Prognozele de creştere economică avansate în acea perioadă erau cu totul deplasate de la realităţile unei lumi care resimte din plin efectele crizei financiare. Era uşor de presupus că pentru a ne finanţa deficitul bugetar şi pentru a păstra rating-uri decente va trebui să recurgem la sprijinul FMI.
Un acord cu Fondul Monetar Internaţional îşi are avantajele sale şi această variantă îmi apare acum ca fiind inevitabilă. Şi scriu aceste rânduri din perspectiva unui om care în 1997 spunea că acordul de atunci cu instituţiile financiare internaţionale şi măsurile stipulate în documentele semnate vor duce România spre deficite imposibil de acoperit. Atunci FMI şi Banca Mondială ne-au impus lichidarea forţată a potenţialului productiv al României. Au închis atunci porţile unităţi industriale care aveau încă pieţe de desfacere şi care se sufocau exclusiv din considerente financiare. Trecerea de la o economie centralizată prin plan, către una de piaţă în care cash-flow-ul joacă un rol important a avut un impact deosebit asupra acestor companii care altfel aveau pieţe. Guvernul Văcăroiu a încercat o recapitalizare treptată a acestora, majoritatea societăţilor supravieţuind prin menţinerea unui acces ieftin la sistemul energetic naţional. Politica implementată în urma înţelegerii cu Fondul a distrus acest mecanism prin care Bancorex asigura finanţarea importurilor energetice şi permitea continuarea fluxului productiv.
Acordul de atunci a condus la dezindustrializarea accelerată a României, aruncând ţara înapoi cu aproape jumătate de veac (consumul energetic din 1998 îl egala pe cel din 1956). Orbiţi prea mult de lupta cu "neocomuniştii", reprezentanţii puterii de atunci au cedat cu uşurinţă şi au aplicat ad litteram un program FMI care s-a dovedit a fi păgubos. Au urmat crahurile bancare, distrugerea zootehniei, închiderea mineritului şi lacătul pe uşa companiilor exportatoare. Euforia câştigării alegerilor de către o coaliţie deschis pro-occidentală a diminuat vigilenţa societăţii civile care măcina vorbe goale despre integrarea în "concertul european" ignorând că de fapt asistam la capitularea necondiţionată a României ca ţară învinsă în Războiul Rece. Iluzia că un stat de 22 milioane de locuitori va putea fi susţinut doar prin sfera serviciilor a fost abil întreţinută. Realitatea era însă că un nivel de trai acceptabil, în condiţiile lichidării potenţialului productiv real, nu putea duce decât într-o singură direcţie: spre deficite.
Aceste deficite ne-au adus - iată - din nou în braţele Fondului Monetar Internaţional. De data aceasta însă situaţia este cu mult schimbată. Spre deosebire de sfârşitul anilor '90, nu mai suntem nici noi fiii ploii. Am intrat în Uniunea Europeană, pe teritoriul României activează multinaţionale puternice, mai există capital străin cu viziune pe termen lung. Pe de altă parte, nici economia de acum nu mai arată cu cea de atunci. Şi aici nu am să mă refer numai la dimensiunea PIB-ului. Acum, paradoxal, politicile de macrostabilitate ale FMI şi constrângerile impuse de acesta s-ar putea să se potrivească foarte bine. În anii '90 aveam încă un potenţial productiv care putea fi relansat. Politicile impuse de instituţiile financiare internaţionale au strangulat finanţarea unor companii care încă aveau pieţe şi care păstrau capacitatea de a asigura o dezvoltare sustenabilă pe termen lung economiei româneşti. Situaţia este însă diferită acum.
Ajustările drastice impuse de Fond ar putea reprezenta o soluţie în condiţiile în care cea mai mare parte a consumului provine din import, iar creşterea aceasta pe baza unei expansiuni iraţionale a creditului a fost una nesănătoasă. Acum, spre deosebire de 1997, nu avem ce să apărăm de constrângerile Fondului. Probabil că FMI ne va impune ceea ce este corect: reducerea deficitului de cont curent, umflat nesustenabil în timpul orgiei consumeriste, dar şi a cheltuielilor publice inutile la care am excelat. Pe de altă parte, Fondul ar putea propune unele limitări care să frâneze orice eventuală relansare mai rapidă a economiei după efectuarea restructurărilor care se impun. Mă refer aici la majorarea nediscriminatorie a TVA sau la o creştere a fiscalităţii pe muncă (în primul rând contribuţiile sociale). Este şi motivul pentru care contează foarte mult ceea ce va fi dispusă acum România să accepte. Probabil că la aceste capitole ar trebui să fim inflexibili şi există cadrul general pentru a proceda astfel, pentru că nu suntem cu spatele la uşă ca în cazul altor ţări.
Am totuşi o rezervă importantă faţă de un acord de împrumut cu Fondul. Este vorba despre dimensiunea creditului. Cifra vehiculată în ultimul timp, de 20 de miliarde euro, mi se pare cu totul exagerată. Probabil că ar trebui să aşteptăm şi să nu ne inflamăm inutil atât timp cât nu avem noi detalii. Dar avansarea acestei cifre ne pune în gardă. 20 de miliarde euro este cu totul exagerat, dacă o raportăm la PIB, la deficitul bugetar, la necesităţile statului. Să nu uităm că este purtătoare de dobândă şi că rambursarea ei în următorii doi ani va fi mult mai dificilă, întrucât creditul nu va servi la dezvoltarea României. Într-un context internaţional de deleveraging, în care instituţiile financiare încearcă să îşi lichideze din datorii, o supraîndatorare a ţării noastre pentru motive incerte ("centură de siguranţă") apare ca total de neînţeles. Este clar că peste doi ani PIB-ul României nu va fi mai mare, că eficienţa la nivelul societăţii în ansamblu nu va fi mai ridicată pentru a putea spune că ne vom permite rambursarea sumei principale şi a dobânzii aferente.
Singura explicaţie pentru accesarea întregii sume ar fi asigurarea exitului la un curs avantajos pentru capitalul bancar care a umflat bula imobiliară în anii din urmă. O astfel de variantă este cu totul inacceptabilă, pentru că ar însemna transferarea pierderilor unor entităţi private care şi-au asumat riscuri enorme către contribuabilul român.
În plus, nu se va rezolva nimic, pentru că peste doi ani default-ul generalizat din piaţa creditelor ipotecare ar urma să explodeze împreună cu o datorie suverană uriaşă. În această perspectivă, un acord cu FMI, departe de a asigura credibilitate suplimentară României, nu ar face decât să retrogradeze şi mai mult ratingurile de ţară, amânând pe termen nedefinit relansarea economiei naţionale şi a investiţiilor străine directe.

• Currently 4.87/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5