« Alte articole din categoria Opinii
Mesajul de luni din Parlamentul României al preşedintelui Traian Băsescu a fost unul care se impunea a fi rostit de mai mult timp. Negarea violenţei actualei crize economico-financiare globale şi efectele ei asupra României, până acum preferată de clasa politică de la noi, trebuia finalmente abandonată, în condiţiile în care destul de mulţi oameni au resimţit deja în plin prima undă de şoc, o mică adiere faţă de viforniţa ce va să vină. Prin urmare, un avertisment oficial asupra vremurilor deosebit de dure care se prefigurează era absolut necesar. Desigur, ar fi de aşteptat ca semnalele de alarmă venite din partea autorităţilor să fie însoţite şi de soluţii concrete în vederea unei traversări cât mai puţin costisitoare a crizei.
Discursul prezidenţial a stat sub două laitmotivuri. Austeritate şi solidaritate. Austeritatea este contraponderea lui "Să trăiţi bine!" de acum patru ani. Bineînţeles că
atunci nu ni s-a spus: "Să trăiţi bine pe datorie câţiva ani, după care vine nota de plată", pentru că probabil că lumea şi-ar fi adaptat altfel comportamentul economic. Apelul la solidaritate este iarăşi efectul în oglindă al unui dezmăţ generalizat al oligarhiei economico-politice care a administrat atât de prost ţara.
Solidaritatea este un rezultat al coeziunii sociale, al unui înalt grad de conştiinţă a binelui colectiv şi a spiritului comunitar. Este mai puţin apanajul societăţilor în curs de destructurare în care egoismul triumfă şi în care reţeta reuşitei individuale - eventual împotriva sistemului potrivnic - este cea precumpănitoare. Să ne gândim doar cum este primit acum un mesaj de solidaritate şi austeritate în ţările nordice, unde resursele au fost eficient alocate şi a existat un acces pe scară largă la binefacerile societăţii de consum. Cu siguranţă este mult mai simplu pentru premierul suedez, pentru Casa Regală Daneză sau pentru "preşedintele Norvegiei" să le vorbească cetăţenilor despre austeritate. Aceştia pot înţelege acum şi unele privaţiuni, după ce
s-au bucurat cu toţii - într-un mod mai mult sau mai puţin egal... - în era prosperităţii.
Este valabil acest lucru şi în cazul României? Am mai atras atenţia de mai multe ori în aceste pagini asupra unei realităţi evidente în epoca postdecembristă: coeziune socială egală cu zero. Dezvoltarea unei societăţi polarizate de tip sud-american, departe de reţeta UE, a unui regim oligarhic ignorant atât faţă de majoritatea cetăţenilor, cât şi de viitorul pe termen lung al ţării, face ca acest cuvânt, "solidaritate", să pară gol de orice conţinut.
Este şi motivul pentru care nu vreau şi nu înţeleg să fiu solidar! Şi scriu asta nu din perspectiva unui declasat, ci al unui om care şi-a văzut de treaba sa, care nu s-a întins mai mult decât îl ţinea plapuma, care nu a înţeles sensul vieţii în leasing. Adept al subconsumaţionismului atât ca teorie economică, dar şi în viaţa de zi cu zi, imun la propaganda corporaţiilor despre "great society", surd la declaraţiile sforăitoare ale euro-entuziaştilor, dur ca o stâncă la ironiile celor care spuneau că sunt zgârcit, suspicios faţă de propunerile tentante ale unui "trai decent" pe credit, vin şi spun acum, la finele perioadei de boom, că nu vreau să fiu solidar cu cei care au participat la orgia consumeristă din ultimii ani. Şi cu siguranţă că vorbesc nu numai din partea celor care au economisit, dar şi din partea marii majorităţi a românilor care nu s-au numărat printre beneficiarii acestei perioade de expansiune iraţionale a creditului. Într-adevăr, cei 40-50% din populaţie care trăieşte în mediul rural, precum şi locuitorii oraşelor cândva monoindustriale (acum dezindustrializate), cu fabrici închise în anii '90, au resimţit prea puţin efectele creşterii economice de până acum, ducându-şi în general aceeaşi existenţă la limitele sărăciei lucii. Nu ştiu cât sunt aceştia de dispuşi să ia aminte la apelul la solidaritate al preşedintelui...
În ceea ce mă priveşte, nu vreau să fiu solidar! Nu vreau să fiu solidar cu politicienii care au promovat bugete de risipă! Nu vreau să fiu solidar cu cei care au irosit veniturile din privatizare după ce au înstrăinat activele pe nimic! Nu vreau să fiu solidar cu reprezentanţii administraţiilor locale care au aruncat cu banii contribuabililor pe proiecte fantasmagorice în folosul unei clientele restrânse! Nu vreau să fiu solidar cu ordonatorii de credite cu mână largă care au ruinat fondurile de contribuţii sociale! Nu vreau să fiu solidar cu adunătura de ciraci politici recompensaţi cu funcţii publice bine plătite! Nu vreau să fiu solidar cu tinere "de succesuri", recompensate cu slujbe de 10.000 USD la firme din clientela politică!
Nu ştiu cât am beneficiat cu adevărat de creşterea economică, în condiţiile în care oligopoluri constituite mai mult sau mai puţin ad-hoc îmi băgau sistematic mâna în buzunar, punându-mă, în calitate de consumator, într-o continuă defensivă în faţa unor politici de preţuri nesimţite pe o piaţă slab concurenţială. Aşadar, nu mă simt solidar cu niciuna dintre corporaţiile occidentale cu credite importante contractate peste hotare! Nu vreau să fiu solidar nici cu băncile care vânau până de curând cote de piaţă, se lăudau cu randamente nemaipomenite şi împovărau clienţii cu tot felul de comisioane! Nu vreau să fiu solidar cu lanţurile de retail care îmi scumpeau artificial alimentele! Nu vreau să fiu solidar cu reprezentanţii industriei de real estate care au inflamat balonul imobiliar şi acum se căinează că nu mai cumpără nimeni apartamentele din complexurile rezidenţiale construite în câmp! Nu vreau să fiu solidar cu niciunul din îmbogăţiţii noştri de tranziţie care practicau marje de profit incredibile doar în baza faptului că vin proştii să plătească! Nu sunt solidar nici cu beizadelele cu Maserati la poartă şi cu note de plată de zeci de milioane pe la Bamboo!
Sunt oare solidar cu omul de rând? - veţi întreba... Probabil. Până la un punct însă. Nu mă simt solidar cu cei care s-au întins cu câte trei linii de credite pentru a duce o viaţă pe care în mod normal nu şi-ar fi permis-o! Nu vreau să fiu solidar cu cei care plăteau în mod aberant pe câte o casă cât nu face doar pentru că aveau acces la banii băncilor! Nu sunt solidar cu cei care făceau câte două concedii pe an la Dubai şi Ibiza, iar acum se plâng că n-au bani de rate! Nu sunt solidar cu cei care îşi făceau leasing-uri la cele mai scumpe maşini! Nu sunt solidar cu cei care credeau că nu poţi să te îmbraci decât cu "haine de firmă"! Nu sunt solidar, în general, cu niciunul dintre cei care nu au ştiut valoarea banului, care au risipit în loc să economisească şi s-au aruncat la credite exorbitante în baza unor aşteptări hiperoptimiste şi a unei suficienţe vecine cu prostia!
Vine într-adevăr o perioadă grea în care va trebui să culegem oalele sparte ale unei perioade de nesăbuinţă. Şi apelul la solidaritate este cel care se impune. Dar dacă vrem solidaritate, atunci este cazul ca aceia care au beneficiat din plin şi de perioada de boom să plătească acum şi nota. Câte un Vuitton şi un Jeep pentru câte o farfurie de ciorbă în plus pe mesele copiilor uitaţi ai familiilor României tăcute. Nu. Nu e socialism, e pragmatism. Pentru această politică de refacere a coeziunii sociale Guvernul trebuie să facă primii paşi decisivi fără de care cuvântul "solidaritate" nu înseamnă mai mult decât o vorbă goală ca atâtea altele. Ce ar trebui atunci să vedem? Impozit progresiv pe venit şi renunţarea la cota unică. Cote diferenţiate de TVA pentru produsele de lux. Redevenţe substanţiale pe resursele naţionale. Impozit pe avere şi controlarea off-shore-urilor prin care se sifonează banii din România. Dacă autorităţile nu vor avea în vedere acest tip de măsuri, mă tem că nu vom avea decât solidaritatea românilor din stradă în faţa solidarităţii întru hoţie a oligarhiei care a batjocorit România în ultimii 20 de ani.
Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.



















Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.