Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Prezentarea în cursul zilei de luni a Raportului Anual de Analiză şi Prognoză "România 2009: criza economică şi statul de drept" al Societăţii Academice Române - pasămite - ar fi trebuit să fie percepută drept un eveniment important, de vreme ce a fost onorată de prezenţa primului-ministru. Acesta s-a dus să ia aminte la poveţele încărcate de înţelepciune ale deştepţilor neamului care l-au avertizat să nu se abată de la principiul "bunei guvernări". De ca şi când am fi avut parte vreodată de aşa ceva.
Să nu fim înţeleşi greşit. Este bine ca autorităţile să consulte patronate, sindicate, analişti independenţi înainte de a lua decizii importante pentru mersul societăţii. Totuşi ar trebui să aibă în vedere surse cât de cât credibile, care în timp şi-au demonstrat competenţa sau ale căror viziuni s-au dovedit a fi realiste şi au corespuns mişcărilor ulterioare ale pieţei. Din acest punct de vedere, presupusa societate academică până la care a bătut drumul premierul Boc este ultima care ar trebui să se pronunţe despre criză şi efectele ei asupra României. Reprezentanţii acestei structuri, în frunte cu luminata Alina Mungiu Pippidi, au fost printre principalii susţinători, în cadrul opiniei publice, ai deschiderii totale către capitalul occidental, ai privatizărilor pe un leu, ai lichidărilor forţate, ai eliminării subvenţiilor în agricultură, cu alte cuvinte ai conectării totale a României la caritasul financiar global care acum se prăbuşeşte cu zgomot determinând un haos fără precedent.
Am tot respectul pentru analiştii contactaţi de SAR pentru întocmirea respectivului raport, pentru maestrul Bogdan Baltazar, pentru Nicolae Chidesciuc, senior analist la ING Bank, pentru Ilie Şerbănescu, unul dintre cei mai lucizi analişti economici în anii în care ne îmbătam cu apă rece despre grozăvia creşterii economice locale. Un respect pe care nici cei de la SAR nu îl au când îi pomenesc în treacăt ca fiind un "panel" de analişti. De ca şi cum ar fi spus un şeptel de bovine. Persoanele distinse de acolo sunt numite "panelişti", care sună cam la fel de bine ca şi "manelişti". Oricât de bune ar fi recomandările lor, reunirea respectivelor analize sub emblema SAR nu este deloc onorantă. Pentru că până la urmă cine este SAR?
Îi cunoaştem pe mulţi dintre cei de acolo. Persoane care vin pe filiera GDS-ului. Nu mai trebuie să amintesc cam care era profilul unui GDS-ist convins. Pe unii dintre ei i-am avut profesori. Deşi făceau caz de rolul important al intelectualului, lucrurile erau mult prea simple. Comunismul era rău. Cam pe cât de rău fusese şi dreapta extremă de la începutul secolului XX. Dar forţele civilizatoare ale Occidentului, capitalismul triumfător, puteau fi soluţie pentru orice. Am încercat de mai multe ori să aduc în atenţia unora dintre ei diferitele teorii ale dependenţei care evidenţiau că succesul statelor occidentale stă nu atât în democraţie, în free market sau libera iniţiativă, cât în exploatarea sălbatică a economiilor de periferie şi în perpetuarea unui sistem monetar care avantajează manipulantul capitalului. Nimic nu îi convingea. Capitalismul îşi dovedise succesul, iar calea unei societăţi occidentale era singura de urmat.
Nenorocirea a fost când, după câştigarea alegerilor de Convenţia Democratică în 1996, aceşti propagandişti - care molfăiau monoton aceleaşi chestii răsuflate de corectitudine politică, câtuşi de puţin contextualizate la nivelul societăţii româneşti - au ajuns în prim-planul mediei. Descinderea la departamentul de ştiri a TVR, în 1997, a unei echipe conduse de Alina Mungiu Pippidi, această Leonte Răutu a promovării societăţii deschise, a deschis calea afirmării acestor idei. În ultima mostră de jurnalism bolşevic pe aceste meleaguri, respectivele emisiuni manipulatoare, pe care le ţin minte şi acum, explicau românilor cât de bine este să lichidăm coloşii cu picioare de lut şi cum economia românească va trăi din sfera serviciilor. Aberaţii potrivit cărora subvenţiile acordate agriculturii reprezentau găuri negre, iar liberalizarea importurilor de alimente din Uniune este calea dezvoltării unei pieţe locale puteau fi auzite cu obstinaţie. Integrarea europeană, pe atunci într-o perspectivă neclară, şi intrarea multinaţionalelor la noi erau văzute ca soluţii care vor rezolva de la sine creşterea nivelului de trai al românilor.
Care au fost binefacerile acestei conectări totale la circuitul financiar global urmează să constatăm în anii ce vin. Dacă astăzi raportul SAR spune că deficitele sunt îngrijorătoare pentru stabilitatea macroeconomică a României, trebuie să amintesc faptul că aceleaşi personaje în anii '97-'99 spuneau că SUA şi alte ţări dezvoltate trăiesc pe datorie şi că este nemaipomenit să îţi duci viaţa într-o ţară unde totul se importă. Iluzia că un stat de dimensiunea şi cu populaţia României se poate susţine numai din servicii a fost abil întreţinută de aceşti propagandişti. Acum au tupeul să vină cu "recomandări" pentru guvernanţi, tocmai când toate axiomele privind capitalismul triumfător şi multinaţionalele competitive repetate obsesiv în anii din urmă se prăbuşesc, dovedindu-şi falsitatea. Ba, chiar ni se explică faptul că actuala criză reprezintă o oportunitate pentru economia locală, după cum falimentul generalizat din a doua parte a anilor '90 a declanşat tranziţia spre economia de piaţă. Nimic mai neadevărat. Experienţa ultimilor ani ne-a arătat că nicio piaţă nu a funcţionat eficient, iar companiile străine care au venit aici au exploatat oligopoluri în care consumatorul s-a aflat în permanenţă pe poziţii defensive.
Departe de a fi avut capitalismul eficient promis în acei ani, am văzut că de fapt capitalul străin nu a contribuit prea mult la dezvoltarea unui potenţial productiv real. Ne-au cumpărat doar activele, piaţa şi capacitatea de îndatorare, inflamând un bubble imobiliar care ne-a făcut să ne vindem munca pe următorii 30 de ani pentru a cumpăra aceleaşi case construite pe vremea hulitului Ceauşescu. De ce am aştepta să ne lumineze SAR cu privire la soluţiile anticriză într-un moment în care toate presupunerile lor, ridicate la rang de religie, se prăbuşesc odată cu Imperiul American?
Raportul în cauză nu este rău. Însuşindu-şi prognoza privind evoluţia de curs a ING Bank, evidenţiind probleme structurale ale diverselor ramuri industriale şi identificând dificultăţi virtuale legate de execuţiile bugetare, el este în cele mai multe dintre părţi corect. Totuşi, ultimul lucru pe care l-am fi dorit ar fi fost să îi auzim pe propagandiştii respectivi dând lecţii de "bună guvernare". Înşelându-se atât de amarnic, fiind parte în atragerea României în ochiul ciclonului crizei financiare, cei de la SAR ar fi trebuit ca în perioada asta să se facă la fel de mici precum s-a făcut de mic şi de nevăzut ministrul de Finanţe care a lăsat Trezoreria goală. Aşa de mici, încât premierul Boc, descinzând pe la sediul lor, să pară un gigant. Din bun-simţ, ar trebui să se furişeze cu toţii, astfel încât, în mai puţin de doi ani, nimeni să nu ştie să răspundă la întrebarea "cine e SAR?" În 1997, minunându-se de atâtea inepţii debitate de presupuşii analişti economici, fostul preşedinte al Bancorex, Răzvan Temeşan, a lansat conceptul de "derbedei de opinie". Viaţa ne demonstrează că a avut dreptate. Este şi motivul pentru care nu mai vrem să ştim de părerile lor.

• Currently 4.33/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5