Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Finalmente, după câteva luni de negare înverşunată, reprezentanţii autorităţilor din întreaga lume, analiştii financiari şi managerii marilor companii admit deopotrivă că ne aflăm în faţa celei mai mari crize economice din ultimii 80 de ani. Şi sunt destule voci care afirmă că dezechilibrele sunt mult mai grave decât cele de la începutul anilor '30, iar perioada care vine ne va pune în faţa unor situaţii fără precedent în istoria capitalismului modern. De asemenea, ideea unei carantine, potrivit căreia criza creditului ar fi putut fi consumată în America, fără a traversa cele două oceane spre Europa şi Asia, se vede că a fost nerealistă în condiţiile unor pieţe financiare globalizate. Ultimul val negaţionist, cel care presupunea un impact scăzut asupra ţărilor emergente, a fost - iată - şi el spulberat, multe dintre economiile regionale având dezechilibre importante sau niveluri de îndatorare de-a dreptul îngrijorătoare.
România a suferit din plin, în ultimele luni, de pe urma aversiunii la risc a investitorilor străini, slăbirea fluxului de capital, concomitentă cu unele închideri de poziţii, afectând masiv moneda naţională. Pe nesimţite, criza a venit şi la noi. Guvernul pare încă dezorientat, iar bugetul întârzie să apară. Pe de altă parte, ideea măsurilor anticriză pe care trebuie să le ia statul reapare din ce în ce mai des atât la politicieni, cât şi în mediul de afaceri. Programele de stimulare a economiei vizate de administraţia Obama sunt aduse în discuţie de analişti ca fiind un potenţial model de depăşire a crizei pentru economia locală. Soluţia investiţiilor în infrastructură se impune din ce în ce mai pregnant în opinia publică. "România are nevoie de infrastructură pentru a se dezvolta sustenabil!". "Infrastructura reprezintă o investiţie de viitor care va fi baza dezvoltării viitoare a ţării!" "Capitalul alocat de stat pentru realizarea infrastructurii va impulsiona mediul de afaceri privat, deblocând activitatea companiilor". Cam acestea sunt argumentele pe care le auzim tot mai des. Exemplele istorice sunt programul "New Deal" implementat de administraţia lui Franklin Delano Roosevelt începând cu 1933 şi proiectele de infrastructură ambiţioase ale Reich-ului nazist care au relansat economia Germaniei în aceeaşi perioadă. Avansarea acestor modele pe plan extern, proiectele demarate la nivelul Uniunii Europene, promisiunile noului preşedinte american Barrack Obama şi intenţiile Chinei de a demara ample programe de infrastructură pentru stimularea economiei sunt noile repere pe care tot mai mulţi le avansează ca potenţiale soluţii anticriză.
Paradigma celor două programe de stat ale anilor '30 ar putea fi totuşi pripită, întrucât acestea au fost demarate doar după parcurgerea prealabilă a unei etape de pârjol a lichidităţii excesive, de implozie a creditului şi de ajustări dramatice care au îndepărtat din mediul de afaceri entităţile şi sectoarele neperformante. Deocamdată, un astfel de stadiu nu a fost traversat. Nici la nivel mondial, cu atât mai puţin în România, unde criza abia bate la uşă. A rezolva o criză de supraconsum cu mai mult consum, a încerca să surmontezi efectele supraîndatorării cu mai mult credit reprezintă programe deosebit de riscante care nu ar face decât să prelungească agonia şi să încurajeze pe mai departe o alocare deficitară a resurselor.
Cu toate acestea, ideea investiţiilor în infrastructură pare pe deplin acceptată ca fiind o soluţie numai bună pentru ieşirea din criză. În cazul României, unde aceasta este cu totul deficitară, ea se impune. "Ţinem cu dinţii de proiectele noastre privind dezvoltarea infrastructurii", declara, pentru Curierul Naţional, în timpul campaniei electorale, Constantin Niţă, actualul ministru pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri. La rândul său, premierul Emil Boc a declarat recent, la B1 TV, că în jur de 20% din cheltuielile bugetare pe anul 2009 vor fi utilizate pentru investiţii în infrastructură - autostrăzi, şosele de centură, infrastructură în educaţie şi sănătate, reabilitarea termică a blocurilor. Prin urmare, percepţia generală, atât a politicienilor, cât şi a agenţilor economici, este aceea că investiţiile masive ale statului în proiecte de infrastructură reprezintă o măsură sănătoasă din punct de vedere economic şi necesară în vederea dezvoltării României pe termen lung. Dacă această paradigmă există deja la nivelul statelor dezvoltate - este o părere aproape unanimă -, cu atât mai mult trebuie să mergem pe această variantă.
Dezvoltarea infrastructurii autohtone este fără îndoială un lucru benefic, după cum ar fi un lucru extraordinar pentru nivelul de trai al oricărui şomer să îşi cumpere o maşină nouă, să îşi renoveze casa ori să se relaxeze într-un concediu în străinătate. Din păcate, aşa cum pentru omul nostru astfel de decizii nu ar face decât să îl afunde şi mai mult în datorii şi să îi pericliteze posibila relansare bugetară şi profesională, la fel şi în cazul României, demararea unor astfel de proiecte ambiţioase nu ar face decât să ne adâncească într-un marasm financiar şi mai mare. Criza mondială este una a supraconsumului şi a datoriilor excesive, în care finanţările devin din ce în ce mai scumpe. A ne aventura în proiecte costisitoare fără a avea resursele nu poate fi văzută ca o soluţie anticriză, ci una procriză. "Guvernul este blocat din punctul nostru de vedere. Nu întrezărim soluţii la nivel guvernamental pentru rezolvarea crizei. Deficitul bugetar s-a dublat în ultima parte a anului trecut şi de aceea statul nu poate ajuta economia. Dacă am fi avut excedente, s-ar fi putut lua măsuri de reducere a fiscalităţii. În momentul acesta, însă, astfel de stimulente sunt imposibile. Ar fi o pagubă fantastică dacă Guvernul ar începe să arunce acum cu bani în economie", observa săptămâna trecută Cristian Ionescu, Country Manager al Coface România. Acesta aducea în discuţie situaţia Ungariei, care prin astfel de proiecte de cheltuieli publice a împins deficitul bugetar către 9%, cu efecte dezastruoase asupra economiei în momentul tăierii fluxului banilor guvernamentali către companiile private. "Dacă Guvernul ar începe să facă investiţii, ar fi o inconştienţă totală şi ne-ar arunca într-un con de umbră pentru 3-4 ani", a întărit Cristian Ionescu.
Adevărul este că actuala conjunctură internaţională ne aduce în faţă două categorii de ţări: ţări creditoare şi ţări debitoare. Astfel, criza este de un tip pentru China, Japonia sau Germania, care au rezerve valutare şi datorii de încasat, în timp ce SUA, Marea Britanie sau Spania, apăsate de deficite uriaşe şi balanţe comerciale dezastruoase, lipsite de capacităţi industriale producătoare de bunuri exportabile, se regăsesc într-o imposibilitate reală de a ajuta efectiv economia locală prin stimulente fără a recurge la sprijinul investitorilor străini. China, spre exemplu, îşi poate permite să demareze un program ambiţios de infrastructură întrucât deţine resurse şi poate vinde bonduri de trezorerie americane pe piaţă sau aur spre a susţine aceste proiecte. Deţinând încă de la începutul anului 2007 rezerve de peste un trilion USD, China are capacitatea efectivă de a realiza astfel de investiţii. Mai mult decât atât, această ţară poate dezvolta pe termen mediu un program de stimulare a consumului intern fără a produce dezechilibre, având în vedere că 58% din PIB-ul Chinei este axat pe producţia de bunuri exportabile. Iarăşi, în acest caz, un consum privat mai mare, suportat din producţia internă, ar fi sănătos şi ar putea compensa scăderea consumului agregat din SUA. Situaţia este similară şi pentru alte ţări asiatice care au economisit, dar şi pentru Germania care, într-adevăr, are de suportat povara susţinerii întregii zone euro în care se află şi state cu deficite importante.
Din păcate, România, ca şi fratele mare american, nu se regăseşte în această situaţie. Suntem apăsaţi de deficite. Nu am economisit nimic în perioada boom-ului economic şi prin urmare nu avem ce cheltui. Dimpotrivă, suntem îndatoraţi până în gât şi nimeni nu mai este dispus să ne mai împrumute decât cu costuri foarte ridicate. Oricât de bune ar fi cheltuielile de infrastructură, nu avem bani de a le realiza. Este şi motivul pentru care Guvernul, în alcătuirea bugetului, dar şi în măsurile pe care le are în vederea pentru depăşirea crizei, trebuie să aibă în vedere acest aspect. Dacă vom continua să ignorăm că pentru România aceasta este o criză a supraconsumului şi a îndatorării nesustenabile, iar autorităţile vor lua exact deciziile opuse celor care se impun, nu este exclus să vedem că România va fi printre ţările în care criza economică mondială are cu adevărat un impact devastator.

• Currently 4.59/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5