Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

România se află la începutul unei noi crize. După aproape un deceniu de boom economic bazat pe expansiunea furibundă a creditului, ne regăsim din nou în faţa unor perspective sumbre. Relativa prosperitate a anilor 2000 ne-a schimbat întrucâtva comportamentul economic, dar viaţa ne va forţa să ni-l reajustăm. Ne-am amăgit până de curând că ne va fi mai bine. Acum ne resemnăm: mai bine de atât nu se poate! Am avut parte, pentru un răstimp de mai puţin de zece ani, de un răgaz, de o conjunctură favorabilă. Nu am ştiut să profităm. În epoca banilor ieftini nu am pus nimic deoparte. Dimpotrivă. Ne-am îndatorat peste măsură. Iar iarna geroasă a crizei mondiale ne prinde dezgoliţi. Asistăm la falimentul leadership-ului românesc postdecembrist. Fără viziune, fără coerenţă, fără pricepere, fără un minim de decenţă şi moralitate, dar cu multă lăcomie şi într-o totală lipsă de chibzuinţă, clasa conducătoare autohtonă aduce în faţa crizei financiare internaţionale o Românie slabă, dependentă de fluxurile de capital din exterior, fără capacităţi productive reale, cu dezechilibre majore la nivel macroeconomic şi având o coeziune socială egală cu zero.
Acum zece ani, cu puterile istovite după câţiva ani de ajustare dramatică a nivelului de trai cauzat de lichidarea abruptă a potenţialului productiv al României, cazanul nemulţumirilor sociale a fost pe punctul de a ceda sub presiune. Ca şi de alte ori în istoria ţării, Valea Jiului, supusă atunci unor transformări economice extraordinare, a fost zona unde resortul nemulţumirilor a fost mult prea puternic pentru a mai putea fi cenzurat. Abandonând jocul instituţional grotesc, mascarada funcţionării unei presupuse democraţii reprezentative, minerii s-au revoltat. Supuşi unor experimente fără precedent, intrând în şomaj cu miile fără perspectiva unor alternative reale în regiunea respectivă, minţiţi sistematic de guvernanţi, aceştia au decis să plece spre singurul loc unde credeau că mai pot găsi vreo rezolvare: spre Bucureşti. A fost ultima mineriadă.
Întregul establishment politic al României s-a clătinat atunci. Nu din cauza minerilor. Ci din cauza faptului că aceştia au reuşit atunci să canalizeze toate nemulţumirile românilor din ţară, sătui de corupţie, de jaf, de decizii economice dezastruoase. Autorităţile au făcut atunci tot posibilul să împiedice ajungerea minerilor la Bucureşti. Dar, iarăşi, nu de frica minerilor, ci de frica bucureştenilor. Situaţia tensionată de atunci ar fi primit şi pretextul de care avea nevoie pentru a ne confrunta cu o explozie socială de proporţii. A fost ultima încercare a românilor de a se revolta. Învinşi atunci, au încercat fiecare să îşi rezolve lucrurile pe cont propriu, nemaicăutând binele general. Cum era clar că acesta nu mai trebuie căutat, am învăţat încetul cu încetul să ne acomodăm cu aroganţa conducătorilor, cu desconsiderarea cetăţenilor de către autorităţi, cu minciuna, cu nedreptatea, cu ticăloşia, cu jaful naţional, cu mârlănia, cu laşitatea. Pur şi simplu nu ne mai revoltăm. Ci învăţăm să deprindem de la cei mai fericiţi dintre noi ceea ce pare a fi reţeta de succes: minciuna, nedreptatea, hoţia, escrocheria, mârlănia, laşitatea, slugărnicia.
Acum zece ani, în plină revoltă a minerilor şi nu numai (peste tot pe unde aceştia au ajuns populaţia a fraternizat cu ei), oligarhia a reacţionat puternic. Am văzut atunci o solidaritate nemaiîntâlnită a establishmentului politic şi o mobilizare fără precedent a media unde am numărat pe degete conştiinţele care au dat dovadă de curaj. Revolta de atunci a românilor (nu a minerilor) care au răspuns violent politicii de lichidare forţată a potenţialului economic productiv dictată de FMI ne era zugrăvită drept o vendetă personală a lui Miron Cozma. Minerii reprezentau forţele retrograde care ne împiedicau să mergem către Vest, izvorâte din bestiarul cel mai sumbru al istoriei umane, incapabile să înţeleagă binefacerile economiei capitaliste pe care multinaţionalele urmau să o implementeze la noi. "Hoardele" de mineri care năvăleau spre Bucureşti nu erau cetăţeni, nu erau suflete incapabile să mai sufere nedreptatea, nu reprezentau conştiinţe care contemplau limpede distrugerea economiei naţionale şi concentrarea bogăţiilor în mâinile unei oligarhii lipsite de scrupule. Dimpotrivă, erau animale, dobitoace manipulate de forţe reacţionare, elemente antisociale puse pe distrugere, cu o repulsie viscerală faţă de orice înseamnă construcţie democratică. Acestei Românii retrograde, cu faţa spre trecut, i se contrapunea o Românie a viitorului, a unei societăţi deschise de tip occidental spre care urma să ne conducă o elită clarvăzătoare, eliberată de mentalităţile comuniste.
Şi uite aşa, văzând atâta determinare din partea establishmentului (exprimată inclusiv de scoaterea tancurilor împotriva răsculaţilor), România retrogradă a ales să facă un pas înapoi. După amăgirea minerilor prin pacea de la Cozia, urmată de represiunea dură din săptămânile următoare era clar că această Românie a troglodiţilor trebuia să dispară din procesul decizional. Prin urmare, a rămas mută. Venind la alegeri cu entuziasm din ce în ce mai mic şi în proporţii tot mai scăzute, majoritatea populaţiei a lăsat oligarhiei responsabilitatea configurării României.
De atunci, fiecare dintre cele două Românii şi-a văzut de drum. Ce au făcut troglodiţii? Văzând că economia locală nu are nevoie de ei, au luat drumul Europei. Au strâns din dinţi şi şi-au câştigat pâinea lor şi pe a copiilor lor pe plantaţiile de căpşuni, la carierele de piatră, pe şantierele de aiurea sau la capul patului unui bătrân bolnav. Fiecare cum a ştiut mai bine, fiecare după puterile lui. Toţi aceştia împreună au fost cei mai mari finanţatori ai deficitelor României din ultimii ani. Nu investitorii strategici, nu fondurile speculative, nu banii europeni, nu exporturile inexistentei industrii româneşti, ci aceşti indivizi retrograzi despre care prin '97 diverşi analişti spuneau că nu ştiu să muncească, că reprezintă un balast în calea unui destin european al României. Pe baza banilor trimişi de "căpşunari" au mai funcţionat societăţile din sfera serviciilor şi retailerii locali au putut obţine marje de profit spectaculoase, la care a cotizat din greu partea de prostime rămasă acasă.
Ce au făcut în acest timp însă reprezentanţii oligarhiei, lăsaţi cu mână liberă la frâiele ţării? Ne-am fi aşteptat ca reprezentanţii elitelor noastre, scăpaţi de bâzâitul sâcâitor al troglodiţilor, să aibă în aceşti zece ani care au trecut de la mineriadă rezultate notabile. Chiar dacă se pot lăuda cu existenţa unui boom economic incredibil, cu integrarea în UE, vedem, la capătul acestei perioade, că România este pe o poziţie deosebit de şubredă. De fapt, după toată această creştere economică regăsim Trezoreria goală şi un stat care se împrumută disperat de două ori pe săptămână. Mai avem parte şi de un deficit bugetar de 5%, în timp ce deficitul de cont curent vedem că nu poate fi reglat decât printr-o ajustare dramatică a cursului valutar.
Zero investiţii în capacităţi productive, îndatorare nesustenabilă, practici de jaf cronicizate în administraţiile locale, risipă bugetară la nivel central, un dezmăţ grotesc al consumului de lux, o bulă imobiliară care se sparge, proliferarea sărăciei. Aceasta este moştenirea pe care o avem din partea autoproclamatelor elite care la sfârşitul anilor '90 ne promiteau un destin nemaipomenit în comunitatea europeană. Astăzi, la zece ani de la mineriadă, trăgând linie, vedem că mandatul în alb pe care România retrogradă l-a încredinţat presupusei Românii progresiste a fost prost administrat. Mai devreme sau mai târziu, cele două Românii se vor întâlni. Vom vedea ce va avea de spus "prostimea" atunci când va abandona, în sfârşit, tăcerea cu care ne-a obişnuit în această perioadă.

• Currently 4.35/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5