Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Zilele acestea opinia publică a reacţionat zgomotos după publicarea declaraţiilor de avere ale politicienilor. Presa a constatat că noul Guvern este compus din oameni înstăriţi. Chiar am auzit voci care spuneau că este Cabinetul cel mai bogat din istoria României. Desigur, asemenea afirmaţii reprezintă o glumă, la sfârşitul secolului al XIX-lea Vechiul Regat având Guverne cu miniştri pe lângă care membrii actualului Executiv sunt realmente nişte pârliţi. Numai Gheorghe Grigore Cantacuzino "Nababul" singur, premier în două rânduri înaintea primului Război Mondial, însuma o avere care o depăşea pe cea a întregii echipe a lui Emil Boc luată la un loc. Asta - bineînţeles - dacă putem face comparaţii între un descendent al unei vechi familii imperiale bizantine şi parveniţii noştri de tranziţie pricopsiţi, peste noapte, cu dreptul de a exploata cariere de marmură sau cu acela de a vămui maşinile din Capitală.
Ştim cu toţii cum stau lucrurile şi nu avem de ce să fim contrariaţi, de ca şi când ne-am fi născut ieri, la vederea declaraţiilor de avere ale politicienilor de anul acesta. În România sunt prea multe lucruri strigătoare la cer cu care ne-am obişnuit. Prin urmare, trebuie să jucăm rolul ridicol de a fi echilibraţi continuând să ne comportăm cu ei de ca şi când am presupune naiv că averile respective au fost agonisite cinstit într-un răstimp atât de scurt. De aceea consider că nu are rost să repetăm aceleaşi clişee despre politicieni nepăsători faţă de soarta cetăţeanului mediu de la adăpostul unor avuţii consistente. Până la urmă - ni s-a tot repetat - este bine să avem diriguitori înstăriţi, imuni la potenţialele încercări de mituire şi fără grija zilei de mâine.
Altceva ne atrage însă atenţia! Ne-am fi putut aştepta ca averile să fie tezaurizate în instrumente de economisire clasice precum depozite bancare, titluri de stat, acţiuni la companii cotate, obligaţiuni corporative sau municipale, certificate de depozit pentru aur sau chiar participaţiuni importante la firmele unor rude şi apropiaţi. Realitatea este însă alta! Înfiorător de mulţi politicieni au deţineri importante în real estate. Fie că este vorba de case (multe case), de vile, de apartamente (multe apartamente) sau, mai ales, de terenuri (hectare întregi), am văzut o adevărată frenezie investiţională a politicienilor în domeniul imobiliar. Dar ce e rău în asta, s-ar putea întreba unii?
Diversele teorii ale democraţiei reprezentative îi înfăţişează pe politicieni drept clasa conducătoare competentă delegată pe o perioadă limitată de electorat pentru a reprezenta interesele cetăţii în ansamblul ei. Prin urmare, pentru cei care încă se mai amăgesc în ceea ce priveşte democraţia, politicienii aflaţi la putere ar trebui să fie clasa diriguitoare, conştientă, care să protejeze interesele majorităţii cetăţenilor. Astfel, ar fi trebuit să ne aşteptăm că aceste elite avizate vor lua toate măsurile necesare pentru a-i avertiza pe români în legătură cu provocările care le stau înainte. Cel puţin aşa ar fi fost normal să fie şi aşa spun teoriile cu privire la existenţa unei societăţi democratice. Adevărul este că majoritatea populaţiei este obligată să joace după regulile unui sistem financiar complicat, poate excesiv de speculativ (cu dobânzi, inflaţie, evoluţii ciclice, risc valutar etc.) pe care nu îl cunoaşte. Asta în timp ce capitalul speculativ ne ştie nouă toate dorinţele, speranţele şi resorturile de natură psihologică. În această luptă inegală rolul autorităţilor, adică al politicienilor mandataţi de electorat, ar fi acela de a asigura o conducere competentă care să protejeze cetăţeanul de rând de tentaţiile corporaţiilor de a abuza de poziţiile dominante de piaţă.
Revenind la chestiunea în cauză, una dintre cele mai mari plăgi economice ale României ultimilor ani - se va demonstra în perioada următoare - a fost existenţa unui balon speculativ de o amplitudine extraordinară în imobiliarul autohton. Banii ieftini pompaţi de băncile străine şi aşteptările hiperoptimiste legate de aderarea la Uniunea Europeană au inflamat în mod nesustenabil preţurile din real estate. În acest peisaj grotesc, Banca Naţională a fost singura instituţie care a lansat avertismente periodice atât în mediul de afaceri, cât şi în media faţă de escaladarea acestui uriaş bubble. În corul optimiştilor ar fi trebuit, în mod normal, ca mesajele reţinute ale BNR să fie dublate de efortul unor politicieni care să îşi avertizeze votanţii - de ce nu uneori strident - asupra pericolelor ce pot rezulta din contractarea unui credit ipotecar în vârf de bulă speculativă şi care să contracareze propaganda înşelătoare a industriei de real estate.
Şi să nu credem că este vorba numai despre aspectele sociale, pentru că într-adevăr pe mulţi dintre politicieni i-am văzut deplângând soarta tinerilor care cu greu îşi puteau permite achiziţionarea unei locuinţe la cotaţiile inflamate din imobiliarul românesc. Balonul de săpun rezidenţial nu a determinat numai acest disconfort social, ci a stimulat alocarea greşită a resurselor nu foarte abundente ale economiei locale către o dezvoltare nesustenabilă a unui sector supradimensionat de intrările capitalului speculativ. Guvernanţii ar fi trebuit să conştientizeze pericolul reprezentat de spargerea potenţială a unui astfel de bubble şi să ia măsuri anticiclice de impozitare a tranzacţiilor în domeniu, în special a celor cu terenuri. În condiţiile unei legislaţii permisive şi a unor randamente cu două şi trei cifre rezultate din umflarea fictivă a cotaţiilor din real estate, mediul de afaceri, în loc să îşi concentreze investiţiile pe activităţi productive, bazate pe fabricarea de bunuri exportabile sau pe fructificarea potenţialului agricol românesc, a preferat o direcţionare a capitalului spre gaura neagră a pieţei imobiliare. Acesta este principalul neajuns al creşterii economice din ultimii ani.
Acum bula speculativă se sparge cu implicaţii pe care clasa politică ar fi trebuit să le anticipeze. Industria construcţiilor gâfâie, băncile se confruntă cu angoasa recuperării creditelor date pentru achiziţia de terenuri, populaţia are de plătit rate din ce în ce mai costisitoare la împrumuturile ipotecare, iar banii investiţi se evaporă. Dar unde erau politicienii în anii din urmă când ar fi trebuit să ne avertizeze să nu plusăm la bula speculativă? Aţi ghicit! Făceau speculaţii cu terenuri, îşi umflau portofoliile de apartamente, se căpătuiau cu vile şi case de vacanţă, îşi extindeau deţinerile rezidenţiale pe la Monte Carlo sau New York. Cum am fi putut spera să primim atenţionări competente de la nişte politicieni care au suflat din greu în balonul imobiliar? De ce ar fi trebuit să ne aşteptăm la politici anticiclice din partea autorităţilor? De ce să fi contracarat politicienii accelerarea curbei speculative pentru a fi mai puţin expuşi în faţa crizei când ei chiar se credeau marii câştigători ai caritasului imobiliar? Atât timp cât politicienii noştri, dominaţi de lăcomie, au fost în tabăra celor care sperau la câştiguri fabuloase din real estate, atât timp cât aceştia nu şi-au dat seama de existenţa celui mai mare bubble din istoria României, nu ne puteam face iluzii că ei vor fi cei ne vor proteja de pârjolul dureros al spargerii unui balon  de săpun nesustenabil. Încă o dată - s-a văzut - românii au fost pe cont propriu.

• Currently 4.76/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5