Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Acum câteva luni, când criza financiară tocmai începuse traversarea Atlanticului, oficialii şi analiştii din Europa negau vehement scenariul unei recesiuni pe "bătrânul continent". Potrivit optimiştilor, ce se întâmpla în SUA era doar rezultatul crizei creditării ipotecare pe segmentul subprime şi nu putea produce efecte directe asupra economiei reale pe terţe pieţe. Gradul înalt de globalizare a sistemului financiar venea însă în contradicţie cu această teză a "carantinei", conform căreia toate problemele urmau să fie digerate intern în America. Şi s-a văzut că aşa a fost. Încă din al doilea trimestru, ţările care concentrează cea mai mare parte a PIB-ului european intraseră deja pe o pantă descendentă. Acum încă ne confruntăm cu cel de-al doilea val negaţionist care înaintează teza decuplării pieţelor emergente de la această criză de proporţii ce a cuprins statele industrializate. Se admite că unele ţări în curs de dezvoltare cu vulnerabilităţi ridicate ar putea avea semnificativ de suferit - iar acest lucru este deja consemnat în unele cazuri - dar se apreciază că impactul va fi scăzut. Argumentele în sprijinul acestei idei ar fi sistemul financiar mai puţin sofisticat, dar şi menţinerea unor debuşee ridicate, a unui potenţial de creştere important în respectivele zone, în condiţiile în care criza din Occident este una a supraconsumului.
Şi în România am tot auzit, în ultimele săptămâni, enunţată o astfel de teză, întărită prin sintagma unui capitalism mult prea primitiv pentru a atrage ţara în vârtejul aiuritor care a cuprins pieţele financiare internaţionale. "Suntem prea primitivi pentru a fi afectaţi de criză!". Trebuie să admitem că această formulă a fost rostită destul de des în ultimul timp. Mai frapant este faptul că o regăsim inclusiv la oameni care până mai ieri erau apostolii integrării totale în sistemul financiar global. Iată însă că, după ce ani de zile ne-am chinuit să fim primiţi "la masa bogaţilor", să fim acceptaţi într-un "club select" occidental, acum considerăm drept principal atu al ţării faptul că suntem primitivi. Este grozav că suntem primitivi! Probabil că dacă în anii tranziţiei am fi reuşit să ne întoarcem în neolitic, ar fi fost cu atât mai bine!
Dar oare aşa este? Suntem într-adevăr chiar atât de primitivi încât cea mai mare criză a capitalismului modern să treacă pe lângă noi fără să producă efecte majore? Nu avem cont curent de capital? Nu avem conexiuni multiple în pieţele financiare? Cele mai importante bănci de la noi nu sunt subsidiare ale unor puternice instituţii de profil din Europa? Nu suntem dependenţi de investiţiile străine directe pentru a ne putea finanţa deficitele? Nu avem cea mai mare parte a exporturilor direcţionate către pieţele europene cu o cerere agregată în curs de contracţie? Nu avem un volum important de credite contractat în monede străine? Toate aceste conexiuni cu suferinda lume financiară occidentală pot fi ignorate atunci când încercăm să estimăm impactul crizei asupra economiei româneşti?
În 1929, când s-a produs crahul Bursei de la New York, cea mai mare parte a oamenilor din lumea civilizată nu a avut reacţii importante. Prin Europa se vorbea despre nişte miliardari americani care au pierdut în câteva zile averi uriaşe. Cui să îi pese de aşa ceva? Prea puţini au văzut în declinul pieţei americane de capital anticiparea unei crize profunde care avea să macine pentru patru ani ţările capitaliste. În România, ca şi acum, era o linişte deplină. Şi în fond, eram şi atunci destul de primitivi pentru a fi afectaţi de criză. Ţara avea atunci o economie agrară, iar o mare parte din producţia acestui sector era destinată autoconsumului. Conexiunile financiare nu erau foarte mari întrucât guvernarea liberală 1923-1927 a promovat o politică restrictivă faţă de capitalul occidental, iar puţinele industrii (petrolieră, forestieră, prelucrătoare) se aflau într-un stadiu de dezvoltare pe care chiar şi după standardele de atunci îl putem califica drept "primitiv". De fapt, România acelor ani ne apare mult mai primitivă decât România anilor 2000, iar legăturile financiare cu statele dezvoltate, precum şi expunerea pe piaţa creditului nu ne apar comparabile prin proporţii. În plus, populaţia trăia în cea mai mare parte din autoconsum, deopotrivă în mediul urban, spre deosebire de actuala situaţie când întregul consum, inclusiv cel alimentar, este bazat pe importuri. Având în vedere aceste aspecte, putem considera România începutului anilor '30 mult mai primitivă decât cea a anilor 2000. Ar fi deci interesant să vedem cum am ajuns ca atunci să resimţim atât de dur efectele marii crize.
Vulnerabilitatea principală a României interbelice a fost pierderea după război a etalonului aur şi faptul că Banca Naţională şi Guvernele au continuat să îşi raporteze rezerve de parcă tezaurul transportat în Rusia în 1916 ar mai fi fost disponibil pentru a acoperi datoriile externe contractate în vederea susţinerii războiului. Leul a rămas neconvertibil, iar consolidarea datoriei de război, parţial rezolvată în cadrul Conferinţei de la Genoa din 1922, şi-a găsit soluţia abia în 1926, când Guvernul Brătianu a făcut datoria plătibilă printr-o emisiune de bonduri. Asta după ce primirea în contul datoriilor de război a unor sume în aur ca urmare a lichidării Băncii Austro-Ungariei ne-a ajutat să amânăm pe termen scurt problemele deficitului extern. De fapt, ţara aşa cum o predase prudenta guvernare liberală arăta mult mai puţin vulnerabilă la şocul extern ce avea să vină din America.
Noua putere ţărănistă care a preluat puterea în vara anului 1928 a venit însă cu teoria "porţilor deschise" vizând o eliminare a vechilor politici protecţioniste pe care Brătienii le-au promovat în faţa capitalului occidental. Legea monetară adoptată în 7 februarie 1929 marca revenirea la convertibilitatea leului prin renunţarea definitivă a etalonului aur. În condiţiile în care bancherii străini nu mai credeau în posibilitatea recuperării aurului de la Moscova, această variantă a apărut drept o necesitate în viziunea ţărăniştilor. Din păcate, creditul contractat de Guvernul Maniu prin ministrul de Finanţe Mihai Popovici de la Banque de Paris et Pays-Bas în vederea stabilizării monetare a avut condiţii înrobitoare. Pe lângă faptul că dobânda era de 7%, cea mai ridicată de până atunci, aceasta a fost plătită anticipat, astfel încât împrumutul de 2 miliarde de franci francezi, având cursul de emisiune nominal de 100 FF, a fost dintru început luat la 93 FF. Expunerea la plata acestui cupon extern, precum şi convertibilitatea nesustenabilă a leului care a permis retrageri masive de capital ca urmare a crizei în anii 1929-1931 au avut un impact deosebit nu numai asupra bugetului de stat, dar şi asupra populaţiei. În plus, pe 17 martie 1930, la jumătate de an de la crahul bursier de la New York, Guvernul ţărănist, în lipsa sa de prevedere, s-a angajat la un nou credit important pentru contractarea de la compania cehă Skoda a unor echipamente de război în valoare de 5 miliarde lei, ca parte în proiectele comune ale Micii Înţelegeri, un tratat de garantare a graniţelor care se va dovedi inefectiv în anii premergători războiului.
Plata cuponului extern a devenit pe măsura acutizării crizei internaţionale tot mai greu de efectuat, iar convertibilitatea leului nu a mai putut fi susţinută. În mai 1932 s-a renunţat la convertibilitate, iar pentru achitarea vechilor datorii au fost necesare noi împrumuturi de stabilizare, la fel de împovărătoare. Consecinţele sociale nu au întârziat, iar pentru a se putea efectua plăţile externe au fost necesare masive tăieri de cheltuieli bugetare. S-a recurs, astfel, la aşa-numitele "curbe de sacrificiu" prin care salariile au fost reduse. În anumite momente, plata acestora a întârziat. Sub presiunea retragerilor de capitaluri din România, Guvernul a fost nevoit să treacă la măsuri extreme cum ar fi supraimpozitarea ţărănimii. Cum multe gospodării au fost în imposibilitatea achitării acestor taxe, Guvernele au recurs la executări silite, aşa-numitele "rechiziţii", prin care ţăranilor le erau luate din bătătură grânele, vitele, lăzile cu zestre şi, în general, tot ce aceştia aveau de valoare. Cum sumele recuperate astfel nu erau suficiente pentru a acoperi deficitele externe, Parlamentul dominat de PNŢ a recurs la o măsură disperată, aceea de a "vinde din casă". În acest scop a fost creată Casa Autonomă a Monopolurilor, statul concentrând după naţionalizări cele mai importante industrii care puteau permite o stoarcere efectivă şi rapidă a populaţiei. S-au format monopolul zahărului, al tutunului, al timbrelor, al sării, al chibritelor, al timbrelor care au fost cedate, împreună cu telefonia, unor corporaţii occidentale în contul banilor necesari achitării cuponului extern. Finalmente, toate aceste încercări de peticire a bugetului, care au însemnat o ruină naţională, au eşuat lamentabil. La 12 august 1933, Guvernul Vaida Voevod a suspendat unilateral plata datoriei străine. Cu alte cuvinte, autorităţile au admis falimentul României. Ulterior, situaţia a fost detensionată în 1934 de Guvernul Tătărescu, ce a stabilit împreună cu creditorii un calendar de plată care viza efectuarea unor plăţi doar într-un cuantum al veniturilor bugetare. Oricum, criza a lăsat efecte adânci atât asupra potenţialului efectiv al capitalului autohton, cât şi răni sociale de nereparat, ţărănimea neputând înţelege politicile de rechiziţii ale unui stat pe care l-au considerat opresiv.
Am văzut, aşadar, că "primitiva" Românie interbelică a avut din plin de suferit de pe urma crizei mondiale de atunci. Prin urmare, de ce ar trebui să ne îmbătăm cu apă rece că acum ar putea fi altfel, iar efectele turbulenţelor financiare care au traversat Atlanticul ar fi minore în spaţiul carpato-dunărean? Reţeta din anii 2000 nu este departe, până la urmă, faţă de cea din 1929-1933. Aceeaşi producţie internă slabă, aceleaşi deficite externe cu finanţare dependentă de intrările de capital străin, aceeaşi perspectivă a retragerii de valute, aceleaşi datorii. Ce avem în plus? Conexiuni mai strânse în sistemul financiar, volum mai mare al creditului privat contractat în monedă străină şi un consum bazat în proporţie covârşitoare pe importuri. Este România "primitivă"? Greu de zis, greu de stabilit o bază de raportare. Este România prea "primitivă" pentru a fi afectată de criză? În niciun caz. Aceasta bate la uşă şi o vom resimţi din plin în anii următori. Decât să ne amăgim cu astfel de iluzii şi să ne drogăm cu infuzii de optimism ar fi mai bine ca noua guvernare să se pregătească de o navigare grea, pe timp de furtună. Şi, pe cât posibil, să evităm greşelile care ar putea fi evitate. Spre exemplu, să nu ne legăm la cap cu noi credite inutile pentru industria de apărare spre a face dintr-un contract cu Lockheed Martin sau Saab o nouă "afacere Skoda". În rest, politici fiscale prudente, cheltuieli bugetare minime, finanţare conservatoare a deficitelor, îndatorare redusă, consum raţional, stimularea economisirii, proiecţii multianuale. Ar fi mult mai interesant să vedem măsuri în această direcţie din partea politicienilor şi a mediului de afaceri, decât să ni se repete că suntem mult prea "primitivi" pentru a fi afectaţi de criză.

• Currently 4.72/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5