Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Nu e nimic nou sub soare, se spune. Şi, într-adevăr, lumea e aceeaşi de câteva mii de ani: naştere... suferinţă, destin... neîmplinire, informaţii... minciuni, speranţe... iluzii, cooperare... intrigă, decizii... greşeli, muncă... istovire, bogăţie... ruină, putere... prăbuşire, luptă... înfrângere, bucurie... deziluzie, dorinţe... fleacuri, iubire... uitare, împlinire... moarte, mântuire... eşec. Doar că fiecărei epoci îi corespund himere diferite. Alte vremuri, alte moravuri. Şi, astfel, avem parte de alte iluzii, alte războaie, alte tabere. Deşi ciclicitatea este aceeaşi, uneori ceea ce a fost valabil odinioară, nu mai poate fi transpus nemijlocit şi identic în noua perioadă, fără ca realităţile apăsătoare să ne pedepsească aspru.
Unul din străbunicii mei era maistru teracotist. Se ocupa, în principal, cu realizarea, repararea şi întreţinerea sobelor din urbea în care locuia. Om care a făcut greu banii, având în grijă cinci copii, descris de urmaşii săi drept un om zgârcit, ursuz şi rigid, acesta a avut orgoliul de a-şi trimite fata cea mare să facă liceul comercial (care era ceva pe acea vreme), iar pe cel mai mare dintre băieţi l-a dat la Academia Militară pentru a urma o carieră de ofiţer. Din păcate, nu l-a moştenit niciunul din copiii săi în meşteşug, deşi poate ar fi sperat asta. De altfel, spunea "tataie", nu trebuie să ai şcoală ca să fi om. Şi, în consecinţă, ceilalţi fii nu au văzut vreun ban de la el pentru a-şi continua studiile. Bunicul meu a făcut facultatea împotriva dorinţei tatălui său, astfel încât anii studenţiei lui s-au tradus printr-o foame prelungită, încununată cu o şefie de promoţie şi un ulcer de toată frumuseţea.
Oricât de zgârcit ar fi fost, "tataie" nu îşi trăda însă meseria. Aşa încât, cumpărase chiar înainte de război, cu eforturi considerabile, o trusă de scule nemţeşti foarte scumpe, printre cele mai performante la vremea aceea. Piatra de polizat era mândria sa, ceva ce nu găseai pe atunci la orice meseriaş urban. A venit însă vremea pensionării şi omul nostru se frământa cui să lase moştenire preţiosul său "activ". A admis, până la urmă, să îl dea unui unchi de-al meu care era ceva mai priceput într-ale meşteritului, deşi avusese un cu totul alt traseu, ajungând şef pe la sindicate în Cluj. Într-un cadru ceremonial "tataie" i-a dat uneltele germane fiului său întocmai cum un rege predă coroana tânărului prinţ. Surpriză însă, după un timp, rumegând mai bine situaţia, măcinat în propria-i zgârcenie şi, poate, supărat pe unchiul meu pentru cine ştie ce lucru, i-a cerut acestuia înapoi sculele, zicând că sunt "valoroase" şi, oricum, nu face nimic cu ele. Deloc lezat de faptul că tatăl său l-a considerat nevrednic de moştenirea nemaipomenitelor scule, acesta i le-a dat înapoi râzând: "Tataie! Ia-le că nu sunt scumpe! Nu mai sunt ce au fost! Acum se găsesc oriunde. Oricine îşi poate permite să le cumpere."
Aşa cum "tataie" nu înţelesese că productivitatea industrială din răstimpul de un sfert de veac a uzat moral şi a redus valoarea sculelor sale nemţeşti, părinţii nu realizează că, de cele mai multe ori, copiilor lor le este dat să trăiască într-o altă lume decât cea în care au crescut, au învăţat şi muncit ei. Iar dacă ne gândim la acest aspect aplicat României ultimilor 20 de ani, situaţia este cu atât mai evidentă şi mai pronunţată. Făcându-şi şcolile în anii '60 şi intrând în "câmpul muncii" în anii '70-'80, părinţii tinerilor din ziua de azi au făcut primii paşi în viaţă având drept principal partener de "afaceri" statul român care nu era, la vremea aceea, nici pe departe atât de ostil cum încearcă unii să ni-l prezinte. Dimpotrivă, îţi asigura încadrarea prin repartiţie în funcţie de media obţinută în liceu sau facultate, e adevărat, poate nu chiar pe postul pe care ţi-l doreai, şi îţi dădea o casă, - admitem că nu una de vis -, ale cărei costuri erau egale cu zero.
Desigur, aceşti oameni ar dori şi pentru copiii lor cel puţin acelaşi debut în viaţă pe la 20 de ani. Dacă mobilitatea forţei de muncă şi natura particulară a fiecărui job au fost înţelese, în timp, de către părinţi, faptul de a nu avea o casă nici până la 30 de ani este admis cu mai mare dificultate. De aici şi presiunea pe care o exercită asupra fiilor lor de a face totul ca să se "aranjeze" cât mai bine şi mai repede: "Să fii, mamă, şi tu om la casa ta!" Dacă părinţii s-au bucurat atunci când vârsta căsătoriei s-a mutat spre al patrulea deceniu al vieţii urmând să beneficieze, în continuare, într-un mod, poate, uneori posesiv, de prezenţa copiilor, problematica achiziţionării unei case a rămas o chestie ce nu a putut fi exorcizată în niciun chip.
În consecinţă, s-au dat peste cap pentru a le lua acestora case atunci când au putut. La preţurile practicate de ceva vreme pe piaţa imobiliară, este evident că numai câţiva îşi mai permit. Dar sunt dispuşi să contribuie măcar cu avansul pentru un credit ipotecar. Şi iată cum, după ce şmecherii din real estate îi asaltează cu ofertele lor, băncile cu sucursale la drumul mare îi invita să se împrumute, iar toţi colegii de la job vorbesc despre cum au cumpărat o casă înainte de a urma noi scumpiri, tinerii din ziua de azi se mai trezesc şi cu o pisălogeală suplimentară din partea propriilor părinţi.
Şi, oricât de bune ar fi intenţiile lor, îi avertizăm că, persistând în această direcţie, greşesc dramatic. Pentru că "binele" pe care părinţii îl doresc copiilor lor nu este acelaşi cu "binele" real. Începându-şi viaţa într-un cu totul alt climat socio-economic şi profesional, cei mai mulţi dintre ei nu înţeleg specificitatea actualei perioade şi nici procesele financiare complexe care stau la baza lumii capitaliste. Fără să îşi dea seama, ei ignoră faptul că băncile spre care îi împing acum pe proprii lor copii nu sunt chiar la fel de binevoitoare şi îngăduitoare precum ICRAL-urile comuniste sau secretarul de partid din intreprindere. Ce nu realizează este fenomenul prin care ciclicitatea fluxului banilor a împins preţurile din imobiliare către nişte valori pe care s-ar putea să nu le mai zărim niciodată, astfel încât nu merită să plăteşti de două sau de trei ori, sub formă de rate bancare, aceste preţuri inflamate artificial. Se gândesc măcar că nu este cazul să îţi amanetezi munca băncilor pe viitorii 30-40 de ani pentru a cumpăra nişte locuinţe pe care, economisind, în 15 ani ai putea să le iei cu banii jos? Întrezăresc oare că mirajul de a fi proprietar este cu totul fals, pentru că de fapt eşti proprietarul unui împrumut, al unei găuri, şi nu a casei în care locuieşti, aceasta fiind de drept a băncii până la achitarea ultimei rate? Şi, nu în ultimul rând, îşi imaginează că în condiţiile unei inflaţii galopante şi a majorării nivelului dobânzilor este posibil ca aceste credite să devină rambursabile doar pe un orizont de timp de 80 de ani? Ştiu că sună horror, dar poate fi adevărat. Şi cât de absurd ar fi acest lucru într-o lume care pune accent pe mobilitatea forţei de muncă! Aşadar, dacă îşi iubesc fără rezerve copiii, atunci să îi lase să aleagă singuri momentul în care se vor stabili la o casă. Nu este cazul să mai pună o presiune suplimentară pe umerii acestora, pentru că, şi aşa, sistemul o exercită din plin. Paradoxul transformării părinţilor în cei mai eficienţi agenţi de vânzări ai societăţilor de real estate şi cei mai buni brokeri de credite trebuie să înceteze!

• Currently 4.91/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5