« Alte articole din categoria Opinii
Cine s-a suit la ceruri cu balonul imobiliar?
Opinii - Adrian Panaite
(citeste alte articole de acelasi autor »)Se zvoneşte că piaţa imobiliară ar intra pe un ciclu de scădere. Cei care cred asta sunt consideraţi pesimişti. La drept vorbind, nu văd de ce. Când se ieftinesc roşiile sau cartofii, ne bucurăm. La fel, dacă observăm o reducere a impozitelor. Când se scumpeşte întreţinerea ne ia cu durere de cap, iar majorarea preţurilor la carburanţi ne transformă drumul până la benzinărie într-un motiv de nervi. Nu pricep de ce lucrurile ar sta altminteri când aflăm că se ieftinesc locuinţele.
Doar pentru iluzia că deţinem o proprietate de peste 100.000 de euro? Până la urmă, beneficiarii bulei imobiliare nu sunt chiar atât de mulţi. Sunt doar câţiva şi îi cunoaştem.
Ne întâlnim după ceva timp cu Răducu.
- Ce mai faci? Care mai e viaţa ta?
- Bine. Sunt student la... şi îţi spune o facultate de care nu ai auzit de la nimeni.
- Da? Şi cum e acolo? [Nu îţi aminteşti să fi auzit că se duce la cursuri].
- E OK. Mă descurc. E bine să fii student. [Nu vrea să spună că e un pierde-vară].
- Ceva perspective profesionale după absolvire?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit. [Adevărul e că îi este groază să se gândească].
- Altminteri?
- Am mai compus o piesă. [Cântă bine la chitară].
Pentru cine nu îl cunoaşte, Răducu pare iresponsabil.
Cu toate astea, viaţa sa boemă are o susţinere. Obişnuit să cheltuiască puţin, el este împăcat cu gândul că ar putea sta la nesfârşit la părinţi. În plus, ştie că va moşteni apartamentul bunicii sale din Tineretului. Încasând o chirie de 300-400 de euro pe lună, se gândeşte el, nu va avea probleme să zdrăngăne la chitară toată viaţa.
La o masă, un tânăr agent imobiliar de succes stă la o bere. A ajuns în Bucureşti, întâmplător, la jumătatea anilor '90. Nu pentru a urma o facultate, ca majoritatea tinerilor, ci pentru a-şi încerca norocul. Venirea sa în Capitală nu se deosebeşte prea mult de desantul la groapa Glina al pescăruşilor care au găsit că este mai eficient să se hrănească din gunoaie decât să pescuiască pe malul mării. Neavând nicio meserie, nu i-a fost uşor de la început. Pe atunci nu erau chiar aşa de multe oferte de muncă. Agent de vânzări nu putea fi, pentru că nu ştia engleza. Ziarist nu avea cum să ajungă, întrucât nu ştia româna. Aşa că s-a pripăşit pe la o agenţie imobiliară. Şi a crescut împreună cu piaţa. Sau, mai bine zis, s-a umflat odată cu bula imobiliară.
- Ce zici? Scade piaţa imobiliară?
- Nu, dom'le. N-are cum.
- Vezi tu? Nu e chiar aşa... Uite... băncile... problemele financiare... americanii...
- Vezi-ţi de treabă. N-are nicio legătură. Uite, eu vând un proiect de nu ştiu câte case şi nu voi avea probleme să găsesc o mulţime de clienţi.
- Ia stai puţin. Ce ceas ai la mână? Cred că a costat destul de mult...
- Cam cât maşina ta, spune cu un zâmbet superior în colţul gurii. Dacă mi-ar fi spus asta mie - cu o Sierra din '89 - nu era nicio nenorocire. Dar i-a dat replica asta cuiva ce îşi cumpărase o maşină cu 25.000 de euro. Neavând nicio cultură, nicio educaţie, niciun reper, bietul om încearcă să-şi câştige legitimitatea în "lumea bună" cumpărând lucruri scumpe. Şi face eforturi financiare uriaşe pentru asta. De aceea nici nu poţi spune că e un om aranjat. Rămâne astfel sclavul coliviei pe care singur şi-o construieşte.
Nea Gicuţă joacă table în faţa blocului. Un surâs i se citeşte pe chip. Tocmai a câştigat o partidă. Ce nu ştiu însă cei care nu îl cunosc este faptul că are un motiv suplimentar de bucurie. Azi a încasat chiria pentru un apartament pe care îl închiriază pentru 300 de euro în Crângaşi. Ia banii o dată la două luni, aşa încât acum a ridicat 600. A făcut cinste cu câte o bere băieţilor cu care joacă table. Ce nu ştiu însă aceştia este faptul că nea Gicuţă şi-a rezervat pentru diseară un capriciu suplimentar: o sticlă de whisky pe care o va desface singur la meci.
- Eşti fraier, nea Gicuţă, îi spune unul dintre tovarăşi. Cunosc pe cineva care închiriază cu 500 de euro. Ar trebui şi dumneata să ceri mai mult. Ai putea lua în felul ăsta măcar 5.000 de euro pe an. [Nu contează că omul care spune asta nu a ţinut în viaţa lui în mână mai mult de 10 milioane de lei vechi şi cum se vede cu 50 de lei se repede să îi dea pe băutură. Ideea este că şi el are convingerea că imobiliarele sunt o excelentă vacă de muls].
Domnul Paraschiv e un om de afaceri respectabil. I-a mers bine SRL-ul. Nu prea s-a dezvoltat, dar i-a adus întotdeauna bani. Şi domnul cu pricina s-a priceput să îi investească în terenuri. La începutul anilor 2000 îl auzeai vorbind zilnic la telefon cu tot felul de amărâţi din jurul Bucureştilor pentru a le cumpăra loturile scoase la vânzare. Şi când îl vedeai dialogând cu oamenii ăia ţi se părea că e cel mai pârlit om din România. "Muuult, nu mai puteţi lăsa la preţ?", ofta adesea. Şi în clipa aia arăta ca cel mai amărât om din lume. Nu că părea, într-adevăr, sărac, dar ziceai că i-a murit cineva. Ba, dacă te uitai mai atent la faţa lui contorsionată, puteai fi convins că e vorba de o suferinţă fizică. O fi omul grav bolnav? Cum l-ai putea refuza? Cum să nu fii înţelegător faţă de un astfel de om? Îi vindeai la preţul pe care era dispus să ţi-l ofere. Nu aceeaşi înţelegere o manifesta, însă, domnul Paraschiv, atunci când scotea terenurile la vânzare. Atunci terenul era valoros, grozav, bine poziţionat şi avea pentru el o mulţime de oferte. Ca mulţi alţii, domnul respectiv se poate considera un norocos. Nici acum, probabil, nu îşi pune problema că preţurile ar putea să şi scadă.
Astăzi te simţi favorizat de soartă. Graţiela tocmai te-a invitat în oraş. Se practică. Acum fetele sunt cele cu iniţiativă. E o puştoaică, te gândeşti... şi îţi este groază că s-ar putea să nu prea ai ce discuta cu ea. Dacă nu ţi-ai făcut cultura din tabloide, sunt şanse mari! Te încumeţi să aduci vorba de o plimbare.
- Nu, spune ea autoritar. Mergem la mall.
- Păi de ce am merge la mall?
- Am bani de spart, dragă. [Îşi închipuie că visul oricărui bărbat e acela de a merge la shopping cu ea].
- Da' de unde ai tu bani de spart? [Nu ai auzit că ar munci şi nici nu o ştii că-i din familie înstărită].
- Mi-a dat naşa patru milioane. Închiriază pentru 350 de euro un apartament în Vitan şi ieri tocmai a primit banii.
La New York sună telefonul.
- Alo, doamna Weinstein?
- Da.
- Aş putea vorbi cu domnul Weinstein? Sunt avocat Tudose din România.
- Nu este acum, pe la 19.00 se întoarce de la lucru. [România, se gândeşte doamna Weinstein, sună latino... trebuie să fie undeva în California].
- Dacă sunteţi amabilă să îi spuneţi că avem o propunere pentru dânsul...
Domnul Weinstein se întoarce stors de la muncă. Este broker de asigurări. Soţia sa îl ia în primire nerăbdătoare, o doză de neîncredere fiind eclipsată de o mare speranţă.
- Dragă, tu ai avut nişte rude în România?
- Habar n-am. Parcă îmi amintesc să fi avut un străbunic prin Europa de Est.
- Păi uite ce propunere avem de la o casă de avocatură de acolo: cică ai fi îndreptăţit la nu ştiu ce moştenire şi că se vor ocupa ei de tot. Nu trebuie nici măcar să te duci peste ocean. Doar trimiţi o procură prin fax şi restul e treaba lor. Ne vor da 200.000 de dolari.
- Sună prea frumos ca să fie adevărat, zice domnul Weinstein, care nu are habar că avocaţii respectivi vor încasa 2,5 milioane de euro pentru proprietatea al cărui moştenitor la a 18-a spiţă este. Dar pentru el nu contează asta prea mult. Se va trezi cu 200.000 USD picaţi din senin. Şi nu va face decât să expedieze vreo două scrisori.
Aceştia sunt micii beneficiari ai bulei imobiliare din România. Pe cei mari, nu îi prea vedem. Se ascund în anonimatul sutelor de limuzine şi jeep-uri pe care le vedem prin oraşele României. Rechini imobiliari de anvergură, cu trecere la politicieni şi reţele importante. Să nu uităm, apoi băncile, raportând an de an profituri record, alte câştigătoare ale accelerării acestui bubble imobiliar. Cât despre oamenii de rând nu prea putem spune că s-au căpătuit. Cele câteva categorii enumerate au ciugulit doar câte puţin, complăcându-se într-o viaţă de pe o zi pe alta. Singurul lor câştig a fost acela că au muncit mai puţin, nicidecum acela că ar fi acumulat mai mult. La polul opus avem o mulţime de tineri muncitori, răzbătători, care s-au chinuit mult pentru a obţine nişte slujbe bune într-un mediu economic nu totdeauna stimulativ. Fie că au întemeiat familii reuşite, fie că au eşuat în relaţii sincopatice datorită timpului uriaş acordat muncii, aceştia au izbutit să îndeplinească criteriile de obţinere a unui credit ipotecar. Îi vedem astăzi achiziţionând, pentru 150.000 de euro, un apartament pentru care vor achita la bănci, în următorii 30 de ani, rate însumând 400.000 de euro, deşi locuinţa respectivă nu ar trebui să valoreze mai mult de 50.000 de euro.
Aşadar, fie că suntem proprietari care ne complacem cu o viaţă semiiresponsabilă ştiind că avem de încasat sume din chirii, fie că trecem într-un regim de supramuncă pentru a putea să ne permitem plata lunară a ipotecii, noi, românii, nu prea avem de câştigat. Iluzia, bine întreţinută, a înălţării la cer cu balonul imobiliar a fost una dintre cele mai mari minciuni post-decembriste. Şi, ca orice minciună, este pe cale să se destrame.
- Currently 4.70/5
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
Noteaza articolul.
Nota curentă:
4.7 din 64 voturi
Comentarii
Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.
- de miu:
- de AristotelCostel:
- de Zoii:
- de Tetelu:
- de asd:
- de Gabriel:
- de Ares:
- de miu:
- de bobi:
- de franc:
- de Ares:
- de miu:
- de Dan:
- de AristotelCostel:
- de Ares:
- de miu:
- de AristotelCostel:
- de Dan:
- de ionut:
- de gogu:
- de AristotelCostel:
- de eu:
Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.