Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Imi amintesc foarte bine cum în 1997-1998 o mulţime de analişti şi politologi găseau cele mai ciudate explicaţii pentru a desluşi cauzele căderii abrupte a economiei româneşti din acei ani. Nimeni nu era dispus să admită că blocajul generalizat de atunci se datora, în primul rând, aplicării unor politici macroeconomice greşite ale FMI care oriunde în lume produseseră aceleaşi efecte. Alegerile din 1996, câştigate de o coaliţie deschis pro-occidentală, au creat aşteptări imense legate de viitorul european al ţării. La mai puţin de un an de la acest moment, laolaltă politicieni şi analişti refuzau să accepte, în faţa evidenţelor, că ajutorul sperat din Vest nu numai că întârzia să vină, dar România chiar primise invitaţii făţişe de a-şi lichida potenţialul productiv în vederea unei integrări în UE în calitate de ţară debitoare. Politica dureroasă de dezindustrializare masivă nu putea să nu aibă consecinţe sociale. În aceste condiţii, nemulţumirile erau imense. Cu toate acestea, oamenilor rămaşi fără slujbe li s-au dat cele mai teribile explicaţii. De departe, una dintre cele mai aberante era aceea că nu ştiu să muncească. Fără îndoială, nu aveam nici productivitatea, nici organizarea şi nici disciplina în muncă din statele dezvoltate. Dar nu asta era cauza prăbuşirii economice din acei ani. Totdeauna e însă mai simplu să dai vina pe cei slabi. Pe atunci, mulţi dintre şmecherii pe care îi regăsim şi astăzi la TV spuneau, cu aere de superioritate, că muncitorimea ceauşistă e un balast care trage România în jos şi că sindicatele îi gonesc pe investitorii străini veniţi să ne aducă un capitalism performant. Doar pentru că îmbrăcaseră un costum cât de cât mai bun şi puteau pronunţa relativ corect singurele 20 de cuvinte pe care le ştiau în limba engleză îi făcea să se simtă o pătură civilizatoare peste un popor de tâmpiţi.
Anii au trecut şi, treptat, acei oameni acuzaţi că nu ştiu să muncească, văzând că în România nu mai există oportunităţi, şi-au luat lumea în cap şi au plecat unde au reuşit să găsească o sursă de venit. Acolo, nu li s-a spus că nu ştiu să muncească. Dimpotrivă. A fost nevoie de ei, fiind puşi la cele mai grele munci. Şi s-au pus pe treabă. În paralel, clasa noastră politică vizionară şi îmbogăţiţii de tranziţie cu pretenţii de intelectuali nu prea au avut cu ce se lăuda. Economia duduie, dar pe consum, infrastructura se dezvoltă însă pe credite, iar bugetul ţării se construieşte pe deficite. Banii au venit în ţară, dar nu au fost absorbiţi organic de sectorul productiv. Multinaţionalele au ajuns pe aici, dar nu am observat IMM-urile care să se dezvolte pe lângă acestea. Cu alte cuvinte, dacă ne uităm cu un spirit critic mai atent, este evident că ne confruntăm cu o economie de "na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie!", care se susţine pe împrumuturi şi nu excelează la capitolul exporturi. Când vine însă vorba de deficite, ne bucurăm că sunt finanţate de "căpşunari", termen folosit iarăşi cu o nuanţă clară de dispreţ din partea aceleiaşi specii de parveniţi. Adică acum, speranţele noastre în aducerea de valută în ţară se bazează tot pe aceşti oameni despre care acum vreo zece ani spuneam că nu ştiu să muncească. După ce am terminat cam tot de vândut, după ce capitalurile speculative, alergice acum la risc, intră cu rezerve ceva mai mari pe piaţa românească, politicienii vizează finanţarea deficitelor prin aportul valutar al "căpşunarilor". Interesantă turnură!
Acum mă voi referi la un alt sector dominat de tot felul de şmecheri cu ifose, cărora după ce au cumpărat câte o franciză occidentală, li se pare că sunt pionierii capitalismului pe acest pământ. Este desigur vorba de real estate, un domeniu care s-a dezvoltat la noi într-un dispreţ total faţă de realităţile economice, de potenţialul încă limitat al României şi de clientela pe care au jecmănit-o. După ce în anii trecuţi ne spuneau că preţurile la imobiliare se vor majora neîncetat pentru că vor năvăli străinii să cumpere preţioasele proprietăţi mioritice, acum aceleaşi personaje, văzând cum bazinul cumpărătorilor s-a cam epuizat, încearcă să ne ameninţe cu noi scumpiri invocând alt pretext. Este vorba despre "venirea căpşunarilor". Dacă într-una din săptămânile trecute am explicat cât de hilară este aşteptarea de a mai ridica piaţa imobiliară de la actualul nivel cu banii studenţilor, cum voiau să ne convingă unii şmecheri, acum marota "căpşunarilor" este cel puţin la fel de nerealistă.
După cum le arată şi numele, "căpşunarii" sunt în marea lor majoritate în Spania. Asta ca să nu ne punem speranţa chiar în românii din Italia, hăituiţi acum de autorităţile din Peninsulă mai ceva ca dobitoacele din păduri. Chiar dacă percepţia unora dintre şmecheri este aceea că oamenii despre care vorbim sunt nişte fraieri, uşor de prostit şi fără prea multă şcoală, lucrurile sunt departe de a sta astfel. Să ne gândim totuşi că aceştia sunt umblaţi prin lume, şi-au ieşit din imobilitate, au trecut prin multe. Dar ce au văzut ei în Spania? Au asistat la spargerea uneia dintre cele mai mari bule imobiliare din istorie. În perioada 1997-2005 preţurile locuinţelor din această ţară s-au majorat cu 247%, pentru ca în 2006 curba să se accentueze printr-o nouă creştere de 9,1%. În ultimii 5 ani chiar se imprimase o pantă abruptă trendului, preţurile dublându-se în intervalul menţionat. În ce condiţii s-a produs acest fenomen? Pe fondul intrărilor masive de capital speculativ, în special britanic, ce a produs o discrepanţă extraordinară între potenţialul economic al Spaniei şi avântul din real estate. Royal Bank of Scotland atrăgea atenţia încă dinaintea momentului de întoarcere că preţurile în rezidenţial ajunseseră la niveluri nesustenabile, fiind echivalente cu o sumă reprezentând de 7 ori venitul mediu din ţară. (Gândiţi-vă că pe acest argument locuinţele din România nu ar trebui să depăşească, în medie, 42.000 de euro!). Dezvoltarea s-a făcut însă pe baza creditării ipotecare mincinoase. Aceasta a crescut în ritm alarmant, de 6 ori, în doar 10 ani. În 1990, volumul împrumuturilor ipotecare se cifra la 14% din PIB, în 2001 ajungea la 32% din PIB, în 2005 depăşise 51%, iar în vara anului 2007, înaintea spargerii bulei, reprezenta deja 61% din PIB.
"Căpşunarii" noştri au fost în Spania în ultimul an al disperării şi au văzut cu propriii lor ochi la ce se poate ajunge. Amplitudinea scăderilor şi multitudinea consecinţelor nu se poate să nu îi fi pus în gardă pe cei de la care se speră o menţinere a actualelor preţuri inflamate din piaţa imobiliară românească. Dar ce au putut constata românii de acolo? Mai întâi că toţi reprezentanţii sectorului negau faptul că piaţa ar putea scădea. Acest lucru s-a regăsit iniţial într-un blocaj important la nivelul tranzacţiilor, rezultat al încercărilor de menţinere pe paliere ridicate a preţurilor la strigare. Astfel, în perioada septembrie 2006 - septembrie 2007 numărul contractelor se redusese la 830.605, faţă de 945.042 raportat la o bază de calcul anualizată. Scăderea mai pronunţată a fost în al treilea trimestru din 2007, când tranzacţiile s-au redus cu 15,8% faţă de intervalul corespondent din 2006. Proprietarii au ales să vândă repede, lăsând din preţ, în timp ce developerii care au menţinut cotaţiile sus au suferit scăderi ale cifrei de afaceri între 40 şi 70%. De exemplu, unul dintre marii dezvoltatori britanici, Taylor Wimpey, a consemnat o diminuare cu 44% a volumului vânzărilor. Afişarea ulterioară a unor discount-uri şi publicitatea agresivă nu au avut efectele scontate. În disperare, locuinţele din ansamblurile rezidenţiale au început să se vândă la pachet cu tot felul de facilităţi: suportarea costurilor de administrare pentru un an, loc de parcare gratuit, un automobil la fiecare apartament cumpărat etc. Era semnalul prăbuşirii pieţei. Unda de şoc s-a propagat imediat având un impact deosebit asupra agenţiilor imobiliare. Jumătate dintre acestea, respectiv 40.000, au dat faliment în doar câteva luni, îngroşând numărul şomerilor cu 100.000 de persoane.
Ce au mai văzut "căpşunarii" noştri pe care îi aşteptăm să cumpere apartamente în România? Au văzut că mulţi dintre amicii sau consătenii lor care lucrau în construcţii s-au confruntat cu mari dificultăţi, unii dintre ei pierzându-şi locurile de muncă. Nu numai sectorul construcţiilor a fost afectat, ci şi economia în ansamblu, îndreptându-se către recesiune în condiţiile în care se baza foarte mult pe dezvoltarea acestei industrii. Pe lângă companiile de construcţii au mai intrat în faliment sau încetare de plăţi societăţi de leasing ipotecar şi developeri, cel mai important caz fiind cel al grupului Martinsa Fadesa. Bănci importante precum Bankinter, Banco Popular sau Banco Sabadell s-au confruntat cu pierderi pe sectorul creditării imobiliare. Pe de altă parte, unele familii au ajuns în imposibilitatea de a plăti rata creditelor contractate. Am auzit chiar de români care, aflaţi în situaţia aceasta, au preferat să le arunce bancherilor cheile pe masă şi să se întoarcă în România. Probabil un stop-loss inspirat! În Spania s-a consemnat şi fenomenul prin care unii cumpărători, care achitaseră un avans pentru rezervarea unui apartament într-un ansamblu aflat în stadiu de construcţie, nu şi-au putut recupera banii de la developerii insolvabili, în imposibilitate de a continua proiectul. Ei bine, în aceste condiţii, şmecherii din real estate speră că piaţa autohtonă va fi menţinută pe aceste paliere de preţ cu banii românilor care muncesc afară? Această perspectivă este nerealistă. Trebuie să le spunem de pe acum: să nu mizeze pe "căpşunari"!

• Currently 4.88/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5