Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Negocierea, în cursul săptămânii trecute, a salariului minim pe economie între sindicate şi Guvern, a stârnit, precum în anii precedenţi, polemici importante. Unui val de populism care plângea de mila "bieţilor salariaţi" care ar fi "exploataţi nemilos" de patroni i s-a contrapus, ca de fiecare dată, o specie ciudată de analişti economici cu mentalitate oligarhică, adepţi ai unui soi de capitalism specific secolului al XIX-lea, abandonat demult în Europa Occidentală. Nedorind să mă deplasez către niciuna din cele două extreme, îmi exprim părerea că majorarea salariului minim nu ajută în mod real păturile cele mai defavorizate ale populaţiei active.

Într-adevăr, adoptarea unei politici fiscale coerente care să stimuleze munca ar fi de preferat acestei măriri a salariului minim, aplicabilă oricum unei categorii destul de restrânse. Dacă în deceniul trecut şi în primii ani după 2000 menţinerea unui nivel ridicat al salariului garantat ar fi fost deosebit de utilă, în actuala conjunctură a pieţei muncii, favorabilă angajaţilor şi din ce în ce mai dificilă pentru angajatori, centrul de greutate ar trebui deplasat în cu totul alte direcţii. Practic, această creştere a salariului minim are drept unic beneficiu scoaterea din economia subterană a diferenţei de bani rezultate din respectiva majorare. Privind lucrurile din această perspectivă, toată încrâncenarea acumulată în jurul disputei din ultimele săptămâni este exagerată.

Astfel, aşa cum mi se pare ipocrită asumarea de către sindicate a unei victorii iluzorii, la fel mă surprinde grija unor analişti faţă de această mişcare cu 40 de lei în sus a salariului minim, nesemnificativă dacă avem în vedere nivelul real (urban) al inflaţiei. Argumentul forte rostit anul trecut de adversarii majorării pensiilor s-a făcut din nou auzit: sporirea inflaţiei prin infuzia în piaţă a unor bani ireali. Unul dintre cei mai vehemenţi susţinători ai acestei teze este fostul ministru de Finanţe, care a introdus cota unică. Este înduioşătoare grija omului nostru pentru echilibrul monetar şi deficitele externe, serios ameninţate de năvălirea în magazine a pensionarilor şi a celor mai pauperi dintre salariaţi. Când a implementat cota unică nu l-am auzit punându-şi astfel de probleme. Să înţelegem, deci, că beneficiarii acesteia nu au contribuit la exacerbarea consumului, nu au adâncit deficitele prin achiziţionarea produselor din import, nu au dus la o escaladare periculoasă a creditului de consum şi nici nu au participat la umflarea balonului imobiliar. Acum însă, ne trezim înspăimântaţi că echilibrul macroeconomic este zdruncinat de coşul de consum rigid al pensionarilor şi al categoriei salariaţilor care trăiesc de azi pe mâine.

Şi mai spunea ceva analistul nostru de ocazie, într-o intervenţie pe Realitatea TV, că nu putem mări remuneraţiile peste productivitate fără să periclităm agenţii economici. Teoretic are dreptate, numai că, atât timp cât piaţa forţei de muncă a funcţionat în favoarea angajatorilor, aceştia nu prea s-au grăbit să opereze majorări salariale. În aceste condiţii, banii rezultaţi din creşterea economică s-au regăsit într-o proporţie covârşitoare în profiturile companiilor şi, în mult mai mică măsură, în buzunarul lucrătorilor. Acum, când spectrul inflaţionist este din ce în ce mai ameninţător, poate că nu ar strica să revină, într-un sfârşit, şi angajaţilor o parte din aceste beneficii ale boom-ului economic din ultimii ani. Şi, iarăşi, nu cred că ar fi nicio nenorocire ca firmele, mari sau mici, să mai umble la marjele de profit pentru a satisface pretenţiile salariaţilor. În definitiv, dacă tot am intrat în UE şi plătim costuri comparabile cu cele din alte state membre, ar trebui să încercăm să apropiem veniturile populaţiei de media din Uniune şi să nu ne ruşinăm cu marje de profit mai scăzute pentru companiile locale, aşa cum se întâmplă pe pieţele mature. Desigur, este frustrant pentru angajatorii obişnuiţi cu rate de creştere de două şi trei cifre ca acum să vadă un profit în stagnare, dar şi realităţile pieţei muncii s-au modificat.

Şi uite aşa, când pe Realitatea TV se dezbătea problema ameninţării echilibrului bugetar prin accesul la banii inflaţionişti ai păturilor defavorizate, ironia sorţii făcea ca, la aceeaşi oră, pe un post de televiziune aparţinând aceluiaşi trust media, să se difuzeze o emisiune pe o altă temă interesantă: dezvoltarea pieţei de ambarcaţiuni de agrement. Despre ce se discuta acolo? Despre mijloacele prin care vânzările acestor categorii de produse ar trebui majorate, despre importanţa investiţiilor de infrastructură pentru ca iahturile să poată andoca, despre stimulentele fiscale care ar trebui acordate posesorilor unor astfel de ambarcaţiuni, despre românii care deţin în străinătate bărci cu motor sau nave de agrement de mari dimensiuni. Desigur, aici nimeni nu aducea în discuţie problema deficitelor sau efectele macroeconomice ale încurajării consumului de lux. Dimpotrivă, întrebarea tuturor era cum să facem să dezvoltăm vânzările pe această piaţă şi cât de importante ar fi investiţiile într-o infrastructură portuară care să stimuleze achiziţiile de ambarcaţiuni.

Şi uite aşa, ne amintim că nu prea avem de ce să ne îngrijorăm de reducerea marjelor de profit ale firmelor româneşti. În plus, ne întărim în convingerea că avem o economie prost întocmită, rezultat al deciziilor haotice aparţinând unei clase politice puţin prevăzătoare şi ale unor alocări de fonduri pe criterii îndoielnice de către o pătură antreprenorială slab pregătită. Practic, ne dăm seama, puţini au fost patronii care şi-au reinvestit profiturile în dezvoltarea afacerilor sau în construcţia unor entităţi productive. Dimpotrivă, aceştia au scos sistematic bani din firme, direcţionându-i spre consumul de lux, spre creşterea ponderii importurilor şi spre escaladarea unui bubble imobiliar de proporţii. Nu pensionarii care abia au bani de medicamente, nu muncitorii necalificaţi cerşind după salariul minim şi nici populaţia rurală decuplată de la tot ce a însemnat beneficiu al creşterii economice sunt responsabile de dezechilibre bugetare şi deficite record. Acestea cad, în cele din urmă, în sarcina unei categorii îndoielnice de îmbogăţiţi de tranziţie, mai degrabă preocupaţi de etalarea luxului decât de dezvoltarea unor afaceri de succes.

Şi, în aceste condiţii, în loc să ne temem că salariul minim sau majorările pensiilor vor induce cine ştie ce efecte macroeconomice perverse, poate nu ar fi greşit să ne gândim şi la altceva. Şi anume la faptul că poate ar fi benefică o intrare în recesiune a economiei româneşti care să reaşeze fundamentele acesteia, care să îndepărteze sectoarele, firmele şi structurile neviabile, plasând, în acelaşi timp, în pole-position, pentru un nou ciclu de creştere,  ramurile şi companiile productive, flexibile, cu un management performant.

• Currently 4.63/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5