Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

"Să trăiţi bine!" a fost sloganul câştigător la ultimele alegeri generale. Pe cât de inspirat, pe atât de eficient. Pentru cine nu îşi aduce aminte, trebuie să subliniem, totuşi, faptul că nu era chiar original. În anul 2000 obscura şi meteorica Alianţă Naţională a fostului director al SRI, Virgil Măgureanu, s-a prezentat în faţa alegătorilor cu lozinca "Mâncare multă şi ieftină!" Ambele formule, născocite de fini cunoscători ai aşteptărilor românului de rând, ne sugerează că, până la urmă, tot stomacul dă suprema măsură a conştiinţei politice. Dacă vom continua pe aceeaşi linie, programul electoral de succes al scrutinului din toamnă ar trebui să se intituleze, cel puţin la frust, "Salamul şi caşcavalul!"
Acum, la aproape 4 ani de la ultimele alegeri, este greu să facem o apreciere cât de cât corectă dacă promisiunile sintetizate de sloganul "Să trăiţi bine!" au fost respectate. România este atât de eclectică, societatea este într-atât de polarizată, încât este destul de riscant să încercăm conturarea unei imagini de ansamblu pe care să o contrapunem celei din 2004. Cu siguranţă, unii trăiesc mai bine. După cum alţii trăiesc la fel de prost. Iar în mediul rural lucrurile se mişcă mult prea lent pentru a considera 4 ani o perioadă relevantă pentru orice comparaţie. Cu alte cuvinte, nu prea ne putem da seama dacă trăim (mai) bine sau nu. Un lucru însă ne apare ca evident: trăim scump. Nimeni nu ne-a zis nici în 2000 şi nici în 2004 "Să trăiţi scump!". Cu toate acestea, constanta cea mai vizibilă a evoluţiei socio-economice din România ultimilor ani a fost continua scumpire a nivelului de trai.
De fapt, invocându-se intrarea în UE, am asistat la valuri succesive de scumpiri care au transformat cu totul standardele de referinţă ale majorităţii populaţiei. Nu s-a mai luat în calcul niciun discount specific ţărilor emergente; perspectiva unei Românii integrate în cadrul Uniunii a scuzat orice scumpiri pe motiv că preţurile de acolo ar fi mai ridicate. Desigur, am refuzat să ne gândim la impactul important al costului muncii asupra produsului final. Dacă atât costă în UE, atât va costa şi în România. În rest, s-au găsit o multitudine de pretexte pentru aceste scumpiri: piaţa concurenţială, piaţa neconcurenţială, devalorizarea leului, aprecierea leului, nivelul înalt de uzură al reţelelor de utilităţi, modernizarea reţelelor de utilităţi, absenţa contorizării, contorizarea, ploile, lipsa ploilor; tot timpul am primit cele mai ciudate şi mai contradictorii explicaţii pentru acest fenomen al scumpirilor continue.
Ca urmare a acestui proces, România nu numai că a ajuns din urmă statele dezvoltate în ceea ce priveşte preţurile, dar, sub multe aspecte, a devenit una din cele mai scumpe ţări din Europa. Astăzi, umplerea unui coş dintr-un hypermarket în România este mai costisitoare decât în Germania sau Franţa. Ne-am trezit, într-un târziu, să vorbim despre dictatura lanţurilor de retail, după ce am constatat că preţurile la ulei, carne, brânzeturi şi la bunurile de larg consum sunt mai piperate decât prin alte părţi. Nici pieţele agro-alimentare, golite de ţărani şi ticsite de samsari, nu ne mai oferă demult preţuri rezonabile. Adaosul comercial ridicat şi cotizaţiile pentru mafia pieţelor se răsfrâng direct asupra consumatorului. Ce să mai vorbim de masa la restaurant, care rămâne privilegiul câtorva. Românii nu încetează să se mire cât de ieftin au mâncat în Italia, Slovenia sau Austria, dar nu pentru că au mâncat realmente ieftin, ci pentru că au făcut comparaţia cu restaurantele de aici. Nu trebuie să ne mirăm, astfel, că tot mai mulţi dintre ei aleg să îşi facă vacanţa în străinătate. Un sejur pe litoralul turcesc este mai puţin costisitor decât unul pe înghesuitele plaje din România, unde câţiva şmecheri îi spoliază cu nesimţire pe nefericiţii veniţi să se bucure de câteva zile de soare. Ce să mai spunem de faptul că o excursie pentru schi la Kaprun te arde mai puţin la buzunar decât una la Poiana Braşov, deşi serviciile sunt infinit mai bune şi mai diversificate, sau că un revelion la Viena este preferabil unuia la Predeal.
Dar românii nu optează în favoarea destinaţiilor occidentale doar pentru distracţie, ci şi pentru cumpărături. Şi să nu credeţi că este vorba numai de mofturi. La Berlin sau Madrid perioadele de reduceri se traduc prin discounturi importante, achiziţionarea de îmbrăcăminte fiind realmente avantajoasă comparativ cu aruncarea banilor pentru produsele îndoielnice şi din cale-afară de scumpe furnizate de magazinele sub franciza de aici. Pe de altă parte, şi telefonia mobilă este mai scumpă la noi decât în alte ţări din UE, multinaţionalele aflându-se în cartel pe o piaţă prea puţin supravegheată de autorităţile de reglementare. Facturile lunare pentru încălzire sunt, de asemenea, printre cele mai ridicate din Europa, iar explicaţiile aici abundă. Cele care ar favoriza unele reduceri, cum ar fi existenţa unei producţii interne de gaz la costuri scăzute sunt, bineînţeles, omise. La fel ca şi argumentul unor resurse interne de petrol, care ar putea ameliora impactul negativ al majorării cotaţiei internaţionale. Şi în acest caz, nu avem niciun beneficiu, preţul carburanţilor la pompă fiind tot atât de sus ca şi în ţările de pe continent lipsite de astfel de zăcăminte.
Aflaţi la periferia Europei, am fi putut spera ca măcar valoarea locuinţelor să fie ceva mai scăzută. Lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Şi pe această piaţă s-a escaladat un uriaş bubble, preţurile fiind mai ridicate decât în Germania sau în alte ţări puternic industrializate. Şi nu este vorba numai de apartamente, unde am putea admite un deficit, dar şi de piaţa terenurilor. Urcate de şmecherii din imobiliare, acestea sunt apreciate drept foarte scumpe de către majoritatea investitorilor, mulţi dintre aceştia preferând să ocolească România sau să îşi amâne intrarea pe piaţă până va surveni o temperare a acestor excese. Şi nu numai preţurile la imobiliare îi descumpănesc pe investitorii străini. Deja, putem spune că nici costurile muncii nu mai sunt ieftine. Poate părea cinic să afirmăm asta într-o Românie în care cea mai mare parte a oamenilor trăiesc de pe o zi pe alta, dar chiar şi forţa de muncă a devenit destul de scumpă. Orice absolvent, fără o carte citită şi cu o facultate făcută la fără frecvenţă, îţi cere, fără să clipească, 1000 de euro la angajare, deşi nivelul de pregătire lasă mult de dorit. Orice meşter cu două mâini stângi şi alcool în cap te ameninţă că îţi pleacă de pe şantier dacă nu îi măreşti periodic leafa din cinci în cinci milioane. Adevărul este că nici la acest capitol nu mai suntem ieftini. Dar să nu ne facem iluzii! Salariile mari nu înseamnă că trăim mai bine. Înseamnă doar că ne permitem cât de cât să trăim scump. În fapt, foarte mulţi români, pentru a-şi acoperi necesităţile, recurg la credite. Şi nici acestea nu sunt bragă. Creditul de consum are dobânzi cămătăreşti, iar un contract de împrumut e plin de taxe şi comisioane ascunse, astfel încât băncile se aseamănă mai mult cu şmecherii de la alba-neagră decât cu nişte instituţii financiare serioase.
Dar să presupunem că eşti un norocos care nu ai nevoie de credite. Dimpotrivă, ai venituri care să îţi permită să ai acces la orice. Doar că, mai răzvrătit din fire, nu vrei să arunci banii în vânt. Îţi spui: "Nu vreau, dom'le, să cotizez la escroci, bandiţi, şmecheri şi mafioţi!". Şi îţi propui, mai degrabă, să economiseşti, să investeşti banii. Iarăşi, surpriză sau nu, oportunităţile nu abundă. Dacă acum un an ai fi dorit să investeşti banii pe piaţa de capital, ce ai fi constatat? Că toate acţiunile lichide de la bursa autohtonă sunt îngrozitor de scumpe, cu PER-uri astronomice, urcate la cer de speculatori pe baza aceluiaşi argument al integrării în UE. Dar dacă ai fi admis că nu e neapărat să iei acţiuni lichide, la companii vizibile şi, în calitate de mic investitor, te-ai fi mulţumit să acumulezi acţiuni ale unor societăţi mai mici, tot n-ai fi găsit oportunităţi. Pe piaţa RASDAQ am avut un bubble mult mai exagerat, cu o sumedenie de companii a căror capitalizare depăşea, în mod aberant, cifra de afaceri, cu PER-uri de 100, suite din interes de un acţionariat dubios şi de lăcomia unor rătăciţi în piaţa de capital. Şi să nu fim induşi în eroare! Scăderea bursei din ultimul an nu are drept rezultat acţiuni ieftine. Este adevărat că nu mai sunt scumpe, despre unele am putea spune că sunt corect evaluate, dar este greu să admitem că sunt ieftine, pentru că, în România, nimic nu mai e ieftin.
De fapt - am întrebat un prieten - este în România ceva ieftin? Şi am primit răspunsul: "Viaţa! Viaţa omului este ieftină. Nimeni nu pune în România preţ pe viaţa omului." Trebuie să admit că avea dreptate. Pretutindeni te izbeşte lipsa de respect. Faptul că şmecherii, statul şi multinaţionalele ne vând totul scump, în timp ce se laudă cu profituri şi bugete record, este doar una dintre ilustrările acestei desconsiderări generalizate faţă de omul de rând. Nimeni nu ne-a spus: "Să trăiţi scump!", dar către această situaţie am fost împinşi în ultimii ani. Şi am învăţat cu toţii să cerem mult, fie că este vorba de bunurile şi serviciile produse de firme, fie că este vorba de contravaloarea muncii sau de cine ştie ce proprietate imobiliară. Dar, de fapt, ne furăm singuri căciula. Teoriile macroeconomice spun că menţinerea unor preţuri scumpe şi implicit a unor costuri ridicate conduce la o secătuire accelerată a potenţialului de creştere, la o erodare a capitalului disponibil pentru investiţii, la o irosire şi epuizare a resurselor naţionale, la o supraîncingere a economiei cu impact negativ asupra dezvoltării societăţii pe termen lung. Acest aspect pare însă a ne fi străin tuturora, astfel încât nu încetăm să ne spunem unii altora: "Să trăiţi scump!"

• Currently 4.59/5
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5